de Andrei Crăciun vineri, 28 aprilie 2017
Iar acum (pentru că jurnalismul se adresează cititorilor, și de aceea punem întrebările pe care le-ar pune și ei), citind acest interviu, veți afla de unde vine și mai ales încotro merge Ana Bianca Popescu, căreia colegii dumisale îi spun „Popeasca” sau de-a dreptul „Stela Popescu”.
Ana Bianca Popescu – un nume frumos, românesc, de-al nostru. Bianca, ești nominalizată la Premiile UNITER. Poți deveni „cea mai bună actriță în rol secundar”. Cu ce gânduri întâmpini acest eveniment din viața ta?
Cu ce gânduri? Cu emoții și cu fericire, fiindcă e foarte important – îmi oferă încredere în mine în etapa în care mă aflu acum. Și a fost o surpriză, nu mă așteptam, habar n-aveam de chestia asta. Eu am luat UNITER-ul pentru Debut și mi-am zis: Da, înseamnă că asta trebuie să fac în continuare.
Ce spectacol te-a adus pe tine în această fericită ipostază?
„Soldatul de ciocolată”, de la Teatrul Odeon, în regia lui Andrei Șerban.
Dumneata ești freelancer?
Nu, sunt angajată, mai nou.
Unde?
La Teatrul Mic. De pe 1 noiembrie 2016.
Toate par să se așeze în viața dumitale.
Da, da, da. Și am fost la un casting la Teatrul Odeon, pentru un rol, Luka, servitoarea din acest spectacol.
Așadar, un rol de servitoare te-a consacrat.
Un rol de servitoare, de care îmi este foarte drag. L-am luat și am început să repet. A fost o chestie foarte rapidă; am scos o premieră la Comedie, cu Vlad Massaci – spectacolul se numește „Dur” –, și, ca orice actor tânăr, la început de drum, neangajat, îmi doream să joc încontinuu, să n-am pauze. Dacă tu, ca actor, ai pauze, începi să ai depresii, începi să te gândești că asta a fost, ce o să faci mâine… Și am primit un telefon de la Odeon că se face un casting și, dacă vreau, să mă prezint. Evident că am vrut să mă prezint. Am primit scena, am citit-o, m-am dus, am lucrat. Au dat mai mulți băieți, pentru că se căuta și bărbat, și femeie, să fim cuplu acolo, să dăm bine. Și l-am luat.
ANA BIANCA POPESCU AR VREA SĂ ÎI MULȚUMEASCĂ MAMEI SALE
Și acum, iată, ești pe cale să iei Premiul UNITER…
Dar eu am mai luat, și a fost foarte drăguț. Era primul meu spectacol într-un teatru profesionist – pe vremea aia, Teatrul Foarte Mic, care încă funcționa; după ce am luat UNITER-ul l-au închis! „Numele” se cheamă piesa cu care am luat UNITER-ul pentru Debut, a făcut-o Vlad Cristache.
Cui i-ai mulțumit atunci?
I-am mulțumit regizorului, am mulțumit echipei. Am avut norocul să lucrez cu niște super-actori: cu Ana Ciontea, pentru care am o slăbiciune (o știu de mică, de când eram studentă și am jucat cu ea); cu Gheorghe Visu… Și lor le-am mulțumit. Am mulțumit frumos juriului.
Și acum cui o să mulțumești, dacă vei fi aleasă din nou?
Nu știu; nu mi-am făcut, dar m-am gândit să-mi fac un speech din ăla, just in case, cum a făcut colegul meu Huțuleac, acum doi ani.
Dar n-a putut să-l folosească sărmanul Huțuleac.
Da, dar l-a folosit într-o altă conjunctură, la Comedie.
Vrei unul pe care să poți să-l folosești de mai multe ori.
Da, a fost adorabil Huțuleac! Și așa o să-mi fac și eu, chiar dacă iau, chiar dacă nu iau, nu contează.
Să-l ai pregătit.
Să-i mulțumesc mamei mele, pentru că atunci nu i-am mulțumit și m-am simțit foarte prost. Am avut niște emoții teribile.
Te-a certat mama ta din această pricină?
Nu, că e un om normal la cap. Și-a dat seama că aveam emoții. Și la mine discursul cred că a durat 10 secunde, maximum.
La București a fost atunci gala?
Da, la Național.
ANA BIANCA POPESCU A CRESCUT ÎN TEATRUL DE OPERETĂ
Cum ai ajuns dumneata actriță, Bianca? Te-ai născut actriță?
M-am născut actriță, da (râde). Nu, nu m-am născut. Am cântat; eu cânt, pentru că – o să vorbim despre asta – eu fac și musical. Și am cântat o bună perioadă a copilăriei mele.
Pe unde cântai? Pe la prieteni, pe la rude?
Și pe la prieteni, pe la rude. Făceam tot felul de concerte acasă cu ai mei; săracii, erau obligați să mă asculte! Am trecut de faza aia; am avut o trupă de fetițe cu care cântam – și la „Tip-Top Minitop”, am fost și în showbiz. Am fost în showbiz, ca să zic așa, până în clasa a VIII-a.
Asta te-a obișnuit cu scena, ți-a priit.
Da, mi-a priit, pentru că eu aveam școală și după ore aveam repetiții sau mă duceam în turneu, în deplasări. Asta până la sfârșitul clasei a VIII-a, când am dat la liceu, să-mi continui studiile, și am intrat la „Șincai” – unde, de altfel, voiam –, și acolo era o trupă de teatru, Catharsis.
Am auzit de ea.
Da, era cu prestigiu trupa de teatru și își căutau membri noi, pentru că plecaseră cei care terminaseră clasa a XII-a.
Și te-au ales tocmai pe dumneata.
(Râde) Da, și am intrat acolo, am făcut o piesă, am mai făcut încă una, am luat premii de Interpretare. Atunci era Festivalul „George Constantin” și mi-au dat premiul domnul Victor Rebengiuc și Mihai Constantin.
Deci, ești foarte premiată de mică.
De mică sunt cea mai premiată. Și atunci mi-am dat seama că îmi place foarte mult să fac chestia asta și chiar mă gândeam: Ce îmi place? Matematica nu, pentru că am urmat Filologia, special ca să nu mă întâlnesc cu chestia asta. Fizică, chimie – absolut deloc. Am terminat profilul Uman și asta am vrut să fac. Din clasa a IX-a mi-am dat seama că asta vreau să fac. Și uite că, până acum…
Pe la teatru mergeai, nu?
Eu am cam crescut în teatru, pentru că maică-mea este artist liric la Operetă și, când nu avea cu cine să lase copilul acasă, îl lua și îl lăsa cu cabiniere, mașiniști, pe acolo.
Ești copilul Teatrului de Operetă.
(râde) Să nu mergem atât de departe! Și acolo am stat, am văzut, mi-a plăcut. Bine, nu discutăm genul, dar am fost, să zicem, obișnuită cu scena.
N-ai emoții.
Eh, n-am emoții! Am mari emoții, de fiecare dată!
Ești emotivă?
Da, sunt foarte emotivă. Adică am mari emoții, înainte de spectacol sau de o repetiție generală importantă, în care vreau să încerc unele lucruri sau vreau să refac altele. După liceu, am dat și la UNATC și iată-mă!
Și cine te-a învățat pe tine carte, ce profesori ai avut, la clasa cui ai fost?
Noi l-am avut coordonator de an pe Doru Ana. Apoi, din anul II, licența am terminat-o cu Paul Chiribuță și Olga Delia Mateescu. Am continuat studiile, că mi-a plăcut chestia asta, să aprofundez arta, și am dat la master. Am intrat și am terminat… Eu spun că am terminat la Gelu Colceag, deși noi am lucrat și cu Radu Gabriel, am făcut proiecte cu el. Unii dintre noi au făcut și cu Tania Filip, cu Vlad Logigan. Și cam ăștia au fost profesorii de an.
Și după aceea ai ajuns în lumea dură a teatrului adevărat.
Da. Am terminat facultatea; bineînțeles, m-a luat panica aia cu: „Ce facem noi mâine? Ce se întâmplă cu viața noastră?”.
ANA BIANCA POPESCU NU VREA SĂ FACĂ NIMIC ALTCEVA ÎN AFARĂ DE TEATRU
Ai cochetat cu gândul renunțării?
Nu, fiindcă am avut oameni care mi-au zis: „Băi, așa e, e greu la început, n-ai ce să faci. Vezi și tu, aștepți doi-trei ani, dacă vezi că nu e nimic, te reprofilezi”. Eu sunt ambițioasă, sunt Tăuroaică. Și am zis că, dacă nu pot să fac chestia asta, eu nu pot să fac altceva. Și am avut noroc că la facultate s-a făcut – nu știu dacă ai auzit de ea – Audiția Națională.
Am auzit. De la actorul Ionuț Niculae, supranumit Jean. Și el a triumfat în această Audiție.
Da, da, da. Și a luat – nu știu dacă a fost cu mine în an sau la un an după mine. Eu am fost prima generație cu Audiția Națională, da. Am luat această audiție și de aici am făcut eu „Numele”, spectacolul cu care am luat UNITER-ul. S-a nimerit că tot în această perioadă – și aici le legăm de treaba aia care mie îmi place foarte mult, musicalul – Răzvan Mazilu își căuta trupă pentru un musical. Bine, el voia să facă un workshop de musical și am zis că mie îmi place, cânt, fac chestia asta și mi-ar plăcea să o dezvolt. Și am făcut musical și la master și am zis să vedem ce se întâmplă. Am fost la audiții, am luat audiția și s-a finalizat cu un spectacol-musical, „West Side Story”, în care eu am făcut Maria, rol principal. Principal, da? Să notezi asta (râde). Aceste spectacole au fost în paralel – fugeam de la Foarte Mic, mă duceam la Național, acolo repetam o perioadă, după aia fugeam la Odeon. Și le-am făcut în paralel. Practic, au ieșit la diferență de o lună, maximum.
Iar acum, „Soldățelul”.
Care mi-a adus și el o binemeritată glorie (râde).
În rest, unde te putem vedea acum, dacă am vrea să te vedem?
Acum, fiind proaspăt angajată la Teatrul Mic, mă puteți vedea în primul meu spectacol sub titulatura asta de angajată – „Rendez-vous pe Lună” se numește. Este un spectacol făcut de Gelu Colceag, directorul teatrului și profesorul meu, spectacol care a avut premiera pe 9 aprilie. Lucrez acum cu Ștefan Lupu, un spectacol pe care o să-l facem tot la Teatrul Mic. Și mai lucrez cu Răzvan Mazilu un proiect nou, dar încă nu știu foarte multe despre el, că doar ce ne-am adunat la discuții, să vedem despre ce e vorba, cum facem să ne punem în acord programele, că e haos. Fiecare e în toate părțile, că asta este viața, n-ai ce să faci.
Îți place viața asta?
Da. Sunt în haos, e clar. Dar m-am obișnuit, că fac treaba asta de când am terminat facultatea, deci de la master am început să fiu așa.
Cu ghiozdanul în spate și să alergi.
Cu ghiozdanul în spate și să alerg dintr-o parte în alta, da.
Unde locuiești dumneata?
În Berceni.
Ai metrou direct spre centru, spre marile noastre teatre.
Cam da. Am renunțat la mașină, pentru că nu ajungi în timp util. Cu metroul, sunt punctuală.
Și acum ce crezi că o să se întâmple cu dumneata dacă o să iei și premiul acesta? O să-ți schimbe viața?
Bine, o să mă bucur foarte mult, pentru că e important. Și premiul pentru Debut l-am trecut în CV, dar nu pot să spun că, după ce am luat UNITER-ul, gata, mi s-a schimbat viața. Viața ți-o schimbi muncind zi de zi. Nu mă sunau toată ziua regizori de teatru, film, oameni să joc prin reclame! Nu s-a întâmplat chestia asta, să fim realiști!
Te așteptai să se întâmple?
Nu, n-am avut niciun fel de așteptare. M-am bucurat în primul rând că am fost nominalizată, că am fost văzută.
Văzută și apreciată.
Da. Mi-am zis: Lasă treburile să se întâmple de la sine! Nu vreau să-mi fac niciun plan, pentru că poate nu mi-l fac pe ăla corect. Așa vreau să fac și acum, adică mă bucur că sunt acolo, nominalizată alături de niște actrițe minunate – Ana Ciontea și Antoaneta Zaharia, care îmi este și colegă în spectacol, în „Soldățel”. Și ce mă bucură este că am lucrat cu Andrei Șerban.
ANA BIANCA POPESCU A FURAT FOARTE MULTĂ MESERIE DE LA ANDREI ȘERBAN
Marele nostru regizor. Te-a învățat meserie?
Îmi doream foarte mult să învăț de la dumnealui.Chiar că m-a învățat și pe mine meserie, să știi! Am furat foarte mult de la el, pentru că este brici! Este un om care știe de la început până la final ce are de gând să facă în spectacol, nu șovăie nicio clipă. Bine, el și lucrează în America, și acolo oamenii nu stau. A venit, a spus care e treaba, am avut vreo trei zile de lecturi, și după aia, imediat, toată lumea cu textul învățat, trebuia să-l ridicăm, să-l ridicăm… A fost o perioadă scurtă – noi am făcut spectacolul într-o lună jumate –, am avut șase spectacole unul după altul, vara. Odeonul n-are aer condiționat și a fost așa, un soi de saună. Am slăbit foarte mult în perioada aia și am fost extrem de fericită.
Arta cere sacrificii!
Da. A fost foarte, foarte frumos. Aș vrea să se repete această experiență.
În filmele românești evoluezi?
Nu evoluez, din păcate. Asta este o chestie pe care o iau ca pe o neîmplinire. Nu m-a chemat nimeni nici măcar să mănânc o ciorbă, nu m-au sunat. Poate mă sună după UNITER-ul ăsta! Asta dacă o mai fi vreun rol pentru mine. „Trebuie să mănânci o pizza!” – „OK, OK, fac și asta!”. Am avut un casting de film foarte mișto, cu Cristi Puiu, tot după Audiția Națională. Și căuta pentru „Sieranevada”. Și m-a plăcut foarte mult la Audiția Națională și mi-a zis: „Băi, vreau să te cunosc. Vreau să citești ceva, deși nu am nimic pentru tine acum”. A fost super-sincer: „Nu am nimic să-ți dau. În scenariu nu te pupi cu absolut nimic, dar vreau să avem o întâlnire”. Și a fost foarte tare, pentru că a fost primul meu casting de film – mă rog, întâlnire cu un regizor de film.
Întâlnire cu domnul Puiu.
Da. Și mi-a plăcut foarte, foarte mult. De atunci, n-am mai avut parte.
Ai agent?
Asta e, că n-am. Din păcate – poate că ar trebui să fac chestia asta –, eu nu am poze la agenții. Adică mă mai duc așa, când mă cheamă ei, dar să mă ocup temeinic de chestia asta… n-am făcut! Poate că ar trebui, și asta face parte din jobul unui actor, dar… Când va apărea cariera internațională, probabil că o să-mi iau și un agent (râde). Nu, nu cred că o să-mi iau niciun agent, nici atunci, o să mă descurc singură.
La Gală, la Timișoara, vii, da?
Vin, că e într-o zi de luni, cred, să poată veni și actorii (râde). Plus că o să fie așa frumos, toată lumea îmbrăcată frumos – să ratezi așa un eveniment?
Ce premii ai mai primit? Ai mai fost premiată, în afară de debutul tău în forță?
În afară de debut, acum, de curând, am luat un premiu la Galați, la Festivalul de Teatru de la Galați. Am fost cu un spectacol al Teatrului Mic și acolo am luat un premiu pentru „cea mai bună actriță în rol secundar”. Și cam asta.
Rolurile secundare îți priesc dumitale, văd.
Măi, acum, în perioada asta. Să sperăm că nu toată viața!
De ce? Și rolul secundar are farmecul lui.
Da, bineînțeles. De-asta spun că m-am îndrăgostit de Luka, pentru că e o partitură super-colorată care îți lasă libertate să te joci, să faci ce vrei și, în același timp, să creionezi frumos povestea. Dar eu nu sunt omul care să numere replicile sau să refuze dacă e un rol mic. Dacă pot să fac și ceva cu rolul ăla, e binevenit!
ANA BIANCA POPESCU N-A REFUZAT NICIUN ROL
Ai refuzat până acum o participare în vreun spectacol, de când ești tu pe lumea asta?
Nu. N-am refuzat; și au fost roluri foarte OK. Am făcut și figurație, normal, la început. Nu am refuzat absolut nimic și nu cred că ar trebui să refuzi nimic, mai ales la început. Când tu cauți să te găsești pe tine în meserie, cred că orice chestie e o experiență mișto – întâlnești oameni, mai înveți, mai furi o chestie. Ai de învățat de la toată lumea.
Ce planuri ai cu viața ta, de acum înainte?
Ce planuri am? Am mari așteptări de la această angajare la Teatrul Mic, unde sper să vină oameni tari, regizori tari care să monteze.
E o perioadă de reașezare a Teatrului Mic, o efervescență a unui nou început?
Da, eu aș spune o renaștere a Teatrului Mic. Suntem o echipă de zece tineri actori angajați acum. Chiar e prima oară când avem serviciu – și eu, și colegii mei! Suntem foarte mândri când ne intră salariul, este ceva… Ne întrebăm tot timpul: „Băi, ți-a intrat?”, „Da”. Și debutul noului Teatru Mic a fost cu „Deșteptarea primăverii”, tot așa, un spectacol în care sunt foarte mulți tineri – „deșteptarea”, iată! Și ușor-ușor, cu „Rendez-vous”-ul nostru, începem să aducem un suflu nou teatrului. Eu sper să fie mult mai bine decât înainte.
Tu ești prea mică, să fi prins perioada de glorie a Teatrului Mic. În ce an ai văzut lumina zilei?
În ’90. Dar am văzut poze și documentare, știu cum era la Mic! Am văzut poze, cum să nu?
Am văzut chestia asta când s-au serbat 55 de ani de la Teatrul Mic. Au făcut un documentar cu evoluția teatrului, de atunci până în prezent. Și am văzut niște interviuri cu actorii, plus aceste poze despre care îți vorbeam.
ANA BIANCA POPESCU A PRIMIT BINECUVÂNTARE SĂ DEVINĂ ACTRIȚĂ DE LA VICTOR REBENGIUC
De cine îți place dumitale din teatrul nostru? Ai și tu, în afară de doamna Ana Ciontea, actori și actrițe pe care îi admiri?
Admir foarte mulți oameni, sunt foarte mulți actori cu care mi-aș dori să joc.
Ca de exemplu?
Mi-ar plăcea să joc cu Victor Rebengiuc, pentru că nu o să uit niciodată că a fost cel care mi-a zis clar că ar trebui să fac meseria asta. Așa mi-a zis atunci când mi-a dat Premiul de Interpretare – eram micuță, în clasa a X-a sau a XI-a. Era în juriu. La Festivalul de Teatru Pentru Liceeni „George Constantin” era în juriu Mihai Constantin, iar Victor Rebengiuc era președinte onorific. Îți dai seama ce frustrare aveam, dacă nu îmi ieșea chestia asta! Mi-ar plăcea foarte mult să joc cu maestrul Rebengiuc. Cu ce actori aș mai vrea să lucrez? Am mai avut așa, în scurta mea carieră de până acum, întâlniri cu actori de la Teatrul Odeon și de la Teatrul Mic – cu Dorina Chiriac, Nicoleta Lefter, Nicoleta Hâncu. Îmi plac foarte mulți oameni.
Și lor le place de tine?
Nu știu, habar n-am. Dar nu cred că sunt nesuferită. Nu știu să fiu. Nu îmi place, m-aș urî pe mine însămi.
Ești un om cumsecade.
Da, și cu bun-simț.
L-ai dobândit în Teatrul de Operetă? Când ți-ai dobândit bunul-simț? Acasă, în cei șapte ani?
Acasă, în cei șapte ani; am tras cu urechea la ai mei.
Ești singură la părinți?
Da.
Îți pare rău?
Da. Eu nu prea am verișori; la noi, masa de Crăciun – înainte, când trăiau bunicii – era full, veneau rude. Dar cu timpul s-a împuținat; mi-ar fi plăcut să am o masă bogată, cu frați, cu verișori aproape. Nu am frați, verișorii mei sunt stabiliți în America, și nici copii n-am. Și bănuiesc că nici n-o să fac foarte mulți copii…
Ce ai făcut cu diploma anterioară de la UNITER?
(Râde) O am la mine în dormitor.
Dacă te întreabă cineva cu ce te ocupi, o scoți repede.
Da, este acolo în bibliotecă, la mine în cameră. În fiecare zi le văd – și diploma, și UNITER-ul, premiul.
Și te deprimă sau te încurajează?
Mă încurajează. Uite, mă ce bună eram eu când eram mică!
Devii din ce în ce mai bun?
(Râde) Da, da, da! Eu asta îmi doresc, să mă autodepășesc în fiecare rol și îmi propun să nu mă repet, să nu umblu la sertărașe; mi-e foarte frică de chestia asta, adică n-aș vrea să mă blazez, tot timpul mă gândesc: Ai mai făcut chestia asta! Hai să găsim alte metode, alte soluții, alte „cum”-uri!
Ce vrei să știe cititorii noștri despre dumneata?
Că trăiesc pentru teatru! Că sunt aici, în această mică-mare lume (că e foarte mică) a teatrului, că încerc să fac și eu ce pot, să fac să fie bine, cum se zice (râde). Îmi place mult ceea ce fac și sunt fericită jucând. Liniștită nu sunt. Nu sunt liniștită, pentru că, dacă aș fi liniștită, cred că m-aș opri. Sunt total neliniștită, caut și sper să și găsesc.
„Îmi pun miza sus, mă lupt cu tot ce am mai bun ca să iasă lucruri bune. Altfel nu funcționează, nu faci performanță, din punctul meu de vedere. Așa am fost învățată și de Răzvan Mazilu, și de toți oamenii cu care am lucrat: să nu lași nimic la jumătate.”
Ana Bianca Popescu, actriță
