de Andrei Crăciun marţi, 18 aprilie 2017
Dumneavoastră, Alina Petrică, sunteți nominalizată la un prestigios premiu UNITER: cea mai bună actriță în rol principal din țara noastră. Cum ați ajuns în această situație, domnișoară (sau doamnă)?
Domnișoară. Am ajuns aici muncind pe rupte. În privința rolului „Aglaja” chiar pot spune că am muncit de mi-au sărit ochii din cap. Și au intrat la loc.
Cum ai ajuns tu să faci „Aglaja”?
Aglaja a apărut în viața mea acum zece ani, la Piatra-Neamț, când eram foarte tânără. Aveam șaișpe-șaptișpe ani. Radu Afrim a făcut la Odeon „Aglaja” și noi aveam o trupă de copii în Piatra-Neamț, care voiam să facem teatru, și… Din trupa aia au plecat foarte mulți care au ajuns să facă performanță…
Ca de exemplu?
Erwin Simsensohn, Alina Grigore, Bogdan Pricop, Bobiță. Ioana Chițu, care e și ea o foarte bună actriță…
O trupă reușită.
Și cu „Aglaja”… Cei mai mari decât mine, gen Bobiță, au aflat de treaba asta cu Afrim și l-au rugat să ne dea și nouă textul să îl pregătim, în limba engleză, pentru un Festival de Teatru pentru Adolescenți, care se desfășura la Timișoara. Eu aveam puțină experiență în trupă, eram și cea mai mică…
ALINA PETRICĂ A DEBUTAT PE SCENA MARE A NAȚIONALULUI DIN TIMIȘOARA
Ceea ce nu te-a împiedicat să reclami rolul principal.
Bineînțeles. Ei au zis că dacă tot sunt cea mai mică m-au băgat pe mine. Petrică, în rolul copilei. Spectacolul dura patruzeci de minute, era în limba engleză.
Pe care o stăpâneai exemplar.
Suficient de bine cât să joc într-un spectacol. Acum am mai uitat-o. Dar e acolo, în sertar, e la loc bun. Și am fost la Timișoara cu oamenii și acolo am urcat prima dată pe o scenă adevărată – am jucat la Teatrul Național din Timișoara, pe scena mare… Îți dai seama! A fost foarte drăguță experiența.
Ai urcat sfânta scândură.
Am urcat-o și n-am mai lăsat-o. A fost foarte drăguț că printre oamenii din juriu se afla domnul George Ivașcu. Mi-a dat premiul pentru cea mai bună actriță și după premieră a venit la mine și mi-a zis să dau la teatru, că sunt talentată. Mi-a vorbit foarte frumos.
Și dumneata chiar ai dat la teatru?
Și eu chiar am dat la teatru, la UNATC.
Și ai și studii de specialitate.
Am, am. Eu simțeam și voiam de mult timp să urmez această cale. I-am spus mamei încă din clasa a șaptea că eu vreau să mă fac actriță.
Ești singură la părinți?
Mai am o soră, mai mare. Care are o meserie serioasă, câștigă bani, are mașină, casă, are o viață normală.
Ești oaia neagră.
Exact. Și mama când a auzit că vreau să dau la Teatru a zis că sigur că da, mă liniștește ea în următorii ani, are ac de cojocul meu. Dar uite că n-a avut.
Mama dumitale ce meserie are?
Economist, e contabilă. Tata, inginer. Oameni serioși, care s-au preocupat să aibă o viață decentă. Dar eu nu m-am lăsat. Și în clasa a douășpea oscilam între Cluj și București. Făcusem cunoștință pe timpul Festivalelor pentru Amatori cu clasa lui Miklos Bacs de la Cluj, și eram fascinată. Erau Suru, Lupu, Gavriliu, Lucanu… Le-am văzut câteva examene și am zis că vreau să dau la Bacs. Și trebuia să aștept un an după ce terminam liceul, ca să prind anul lui Bacs. Și n-am putut, am zis că mor fără teatru. Și am dat la UNATC.
ALINA PETRICĂ STĂTEA CA TRISTA, CÂND…
Unde, în mod surprinzător, ai și intrat.
Culmea! (râde). Deși era să pic la prima probă, aia la care trec aproape toți oamenii care știu cât-de-cât ceva.
Și cu „Aglaja” ce-ai mai făcut?
Nimic. „Aglaja” a revenit când eram în anul I de master, tot la UNATC.
I-auzi, ai făcut și master.
N-am avut ce face și am făcut școală multă. Am fost la master la domnul Gelu Colceag. Și în timp ce stăteam la școală ca trista, iar colegii mei lucrau în teatre cu regizori consacrați, mi-am amintit de ea…
Și tu erai nedebutată în București.
Și eu eram nedebutată… Și m-am dus acasă plângând și am zis că vreau să fac și eu ceva. Am zis că eu o să fac „Aglaja”! Am vorbit cu Ștefan Lupu (n.r. – regizor) și… taaa-daam! „Aglaja”! Proiectul ăsta a pornit ca o idee de one-woman-show, un fel de debut al meu în teatrul mare. Dar nu a mai fost să fie așa. În momentul în care am început să dramatizez cartea…
Dumneata ai dramatizat-o.
Eu. Și am spus: „Ștefane, eu nu pot să renunț la personajul mamei, nu pot să renunț la personajul tatălui”. Și uite așa am ajuns să avem un scenariu în toată regula, cu mulți actori, și…
E foarte diferit față de ce făceai tu acum zece ani.
Da, nu mai are nicio legătură. Atunci jucam pe o treime din textul lui Radu Afrim. Acum e cu totul altfel. Mi-am dat seama că am nevoie alături de mine de actori foarte buni. Am scris, am învățat să scriu și mi-am prins urechile, un proiect pentru ARCUB, fiindcă a fost un concurs de finanțări. L-am scris, l-am câștigat, și cu banii pe care i-am luat de la ARCUB am putut să mituiesc oamenii să vină la repetiții (râde), să aibă încredere în noi că până la urmă o să găsim și o casă pentru spectacol. Am stat un an de zile cu spectacolul în cuier, fiindcă nu aveam un spațiu unde să îl jucăm. El era gata – decor, costume, actori, tot ce vrei. Și apoi l-am dus la Centrul Bălcescu, ne-au luat și am făcut această colaborare. Spectacolul e independent, e pe asociația pe care o am cu Ștefan. Și am început să îl jucăm acolo.
ALINA PETRICĂ, DE DOUĂZECI DE ORI „AGLAJA”
De câte ori l-ați jucat?
Cred că am depășit vârsta de douăzeci de spectacole.
Iată că a fost suficient pentru a te impune în preferințele juriului de specialitate care te-a nominalizat la UNITER, pentru această ediție.
Cinste juriului!
O să câștigi premiul sau cum? Ți-ai pregătit și tu discursul?
Of. Îți dai seama că am discursul pregătit de acum zece ani, de când eram eu mică. Sunt pregătită. Sunt pregătită pentru orice.
Tot la Timișoara va fi gala, unde ai debutat-o pe vechea „Aglaja”. O fi vreun semn de la bunul Dumnezeu.
Cum o vrea El, Bunuțul.
Crezi în bunul Dumnezeu?
Da. Cred.
În ce relații te afli cu divinitatea, Alina Petrică?
Eu vreau să cred că mă aflu în relații bune.
Și Dumnezeu în ce relații se află cu tine?
Cred că mă iubește. Dumnezeu mă iubește. Cum să nu mă iubească?
„Dumnezeu mă iubește. Cum să nu mă iubească?”
Alina Petrică, actriță
