de Andrei Crăciun joi, 4 mai 2017
Alina Epîngeac, frumos nume. Ce reprezintă acest cuvânt? Ce este un epîngeac?
E un nume românesc – cred eu, compus. „Geac” e un regionalism din Oltenia, pentru „traistă”. Și când întrebi simplu unde e ceapa, răspunzi: „E pîn’ geac”.
E prin traistă.
Așa!
Superb! Proveniți dintr-un lung șir de olteni?
Nu; doar ceva rude, pe care nu le cunosc, din partea bunicului patern.
Foarte frumos. De unde sunteți dumneavoastră de loc, domnișoară Epîngeac?
Din Pitești.
Și ați venit la București la facultate.
În frumoasa capitală am venit la facultate, așa este. Am terminat „Teatrologie – Management cultural şi Jurnalism teatral”. E specializarea de licență și de master, apoi.
Și acum faceți și doctoratul în Teatrologie?
Încerc să-l și termin.
La UNATC?
UNATC București, Facultatea de Teatru.
Și cum ați ajuns dumneavoastră într-o asemenea ipostază cel puțin inedită?
Inedită e pentru că mulți mă întreabă: „Ce ai terminat?” – „Teatrologie”. „Cum, Teologie? E cu Iisus?” – „Nu”.
Cum ai ajuns dumneata să faci treaba asta?
Am ajuns pentru că mi-a plăcut tot ce înseamnă spectacol de teatru, încă din clasa a V-a.
Dar n-ai vrut să te faci actriță?
Ba da! Am trecut și prin admiterea la Actorie. Când am terminat a XII-a, am dat examen la amândouă – la Actorie și la Teatrologie. Ultima probă am impresia că era în aceeași zi; le-am decalat, ca să pot să le dau pe amândouă. La Actorie am picat cu glorie, iar la Teatrologie am intrat cu glorie, prima.
Deci ai venit cu gândul să te faci actriță și te-ai făcut teatrolog.
Nu. Am venit cu gândul să fac teatru, mi-am făcut o cruce mare și am zis: „Unde e mai bine pentru mine!”.
Și a fost bine?
Aveam certitudinea că la Actorie o să fiu una dintre multe altele, pe când la Teatrologie mi-am pus clar în cap că trebuie să fiu în top.
Câți teatrologi sunteți, din promoția ta?
Noi, în an, am fost nouă.
Și activați ca teatrologi?
Teatrologia presupune mai multe joburi.
Chiar te rog să le spui cititorilor noștri, dintre care unii sunt, poate, mai puțin familiarizați cu fenomenul ce face un teatrolog în ziua de azi?
Poate să facă mai multe lucruri: poate să fie pe partea de producție de spectacol, de management, de organizare de evenimente, poate să scrie – așa cum fac eu –, poate să devină asistent la catedră, și apoi să continue cu profesoratul.
Vrei să mergi și pe calea asta? Să fii profesoara Epîngeac?
Da, în prezent sunt asistent în cadrul practicii doctorale.
Ce an ești la doctorat?
Îl termin acum, în iunie.
Dacă te ajută Bunul Dumnezeu.
Și cu puțin imbold personal, pentru că sunt destul de leneșă, din păcate.
ALINA EPÎNGEAC FACE O LUCRARE DE DOCTORAT DESPRE MANIPULAREA ÎN TEATRU
Ce lucrare de doctorat faci dumneata?
„Manipularea în teatru” ar fi titlul generic.
Mai concret?
Mai concret, m-am ambiționat eu să demonstrez că, în toată nebunia asta pe care o auzim – manipulare din stânga, din dreapta, din media, din politică –, teatrul e, cumva, sursa de inspirație a acestor soiuri de manipulare, agresive și maligne. Doar că la teatru poate fi și ceva benefic…
Foarte interesant. Și dumneata, acum, activezi în calitate de critic de teatru, în țara noastră?
Da, asta e profesia mea.
Unde o profesezi cu precădere?
La revista Yorick.
Iei parale de acolo, sau e pro bono?
A fost, pentru o lungă perioadă, pro bono și, de puțin timp, s-au găsit și ceva fonduri.
Și dumneata încă trăiești din sprijinul familiei dumitale?
Absolut. Eu le spun „sponsori”, pentru că mă iubesc atât de mult încât încă mă suportă.
Câți ani ai, Alina?
Douăzeci și opt.
Împliniți?
Împliniți; în septembrie mai punem unul.
ALINA EPÎNGEAC A DESCOPERIT REPEDE CĂ PREFERĂ SĂ STEA ÎN SALĂ DECÂT PE SCENĂ
Povestește-mi, te rog, despre pasiunea dumitale pentru teatru. Când a izbucnit?
Să încep cu povestea aia, cum spuneam eu poezii la grădiniță? E fumată. Și le spuneam și prost – acum, uitându-mă înapoi.
Asta e pasiunea dumitale ca actriță. Dar să te uiți, plăcerea de a privi?
Partea creativă, pe scenă, a atras-o şi pe cealaltă. Și mi-am dat seama că îmi place să stau mai mult în sală decât pe scenă. Și asta s-a întâmplat undeva printr-a VIII-a, a IX-a.
Și unde ai fost la teatru, la Pitești?
Teatrul se numește „Alexandru Davila”. Mergeam foarte mult la repetiții, stăteam în sală cu bunăvoința celor de acolo, mă acceptau; la început se uitau chiorâș la mine, după aia li se părea ciudat dacă nu mă duceam. Și s-a prins – nu știu dacă „microbul”, nu-mi plac absolut deloc expresiile stereotipe: „microbul”, „boala”, „mă torturează”, „mă locuiește”…
Ți-a plăcut să fii spectator.
Da. E ceva de bine.
Și în prezent vizionezi multe spectacole de teatru?
Cât pot de multe, în general văd cam trei-patru pe săptămână. Dacă merg la un festival, văd și câte două-trei pe zi, cu același drag.
Și le scrii după aceea în Yorick.
Despre unele dintre ele, da.
Pe acelea care îți plac sau doar pe acelea care nu îți plac?
Și-și.
Îți place mai mult să critici sau să lauzi?
Îmi place să critic, pentru că am convingerea că o critică poate să fie nu neapărat în sensul peiorativ al cuvântului.
Care e ultimul spectacol la care ai fost?
„Fetița soldat”; l-am văzut la 9G, la TNB. (la data acordării inteviului)
Și ți-a plăcut?
Din păcate, eu nu îmi permit luxul de a spune: „Îmi place.” / „Nu-mi place”.
„Îmi place, dar…”.
„Îmi place, dar…”, exact, sau: „Îmi place, pentru că…”. Întotdeauna e cu ceva în coadă. Pe de o parte, mi-a plăcut, pe de altă parte, nu.
Cine regizează acest frumos spectacol?
Silvia Roman. Iar Silvana Mihai este actrița care joacă în spectacol.
E un one-woman-show?
Da. Mi-a plăcut foarte mult decorul, scenografia. Pe partea cealaltă, pot spune că am simțit o lipsă de experiență în asumare.
Poate e tânără fata; câți ani are?
Exact, este foarte tânără. A terminat, cred, anul trecut masterul.
Mai învață.
Tehnica, în schimb, o stăpânește foarte bine și, într-adevăr, e loc și pentru saltul calitativ în emoție, asumare și adevăr scenic.
ALINA EPÎNGEAC PLEACĂ UNEORI PLUTIND DE LA TEATRU
Adevărul scenic e foarte important! De când v-ați profesionalizat discursul și privirea, simțiți că ați câștigat sau ați pierdut, ca spectator de teatru? Că v-ați pierdut inocența de a privi?
Am noroc că port ochelari, pentru că pot să văd și ca spectator, și ca, așa cum ați spus, profesionist. Așa că sunt două filtre, întotdeauna. Și de fiecare dată când intru în sala de spectacol mă duc cu sufletul deschis și de-abia aștept să văd ceva bun și se întâmplă ori să plec: „Of! Se putea mai bine!”, ori să plec plutind până acasă. Mi s-a întâmplat și asta, de câteva ori.
Când ați plutit ultima oară? Cu ocazia cărui spectacol?
Nu știu când am plutit ultima oară. Țin foarte bine minte când am alergat, pur și simplu, de la sala de spectacol până acasă – era și destul de aproape, e drept –, la „Zic Zac” s-a întâmplat asta, jucat la UNATC. Nu sunt o fire foarte sportivă, nu alerg foarte des, dar după spectacolul ăla am fost Usain Bolt!
Și de ce ați fugit acasă?
De bucuria pe care mi-a dăruit-o.
Asta a fost reacția: să fugiți acasă?
Nu, a fost reacția de descătușare. Mi-a dat atâta energie, încât am țâșnit. „Zic Zac” este cu Andrea Gavriliu și Ștefan Lupu; este un spectacol de teatru-dans.
Și anul acesta, după câți ani de critică de specialitate ai ajuns să fii recunoscută în breasla dumitale? Ești nominalizată la premiul UNITER pentru critică de teatru. E mare lucru, felicitări.
Nu mai știu exact în ce an am scris prima dată. Oricum, nu mi-am permis să-mi dau cu părerea pe Facebook, pe vreun blog până nu mi-am terminat licența la Teatrologie. Și cred că undeva în anul I sau chiar II de master am publicat – în 2010 sau 2011.
De vreo șase ani.
Cam așa.
Și ce înseamnă pentru dumneavoastră această recunoaștere oficială?
O surpriză.
Plăcută?
Foarte plăcută! Ar fi culmea să spun că nu.
Acceptați nominalizarea. Nu sunteți împotriva UNITER.
Nu. Doamne ferește!
Considerați că meritați să vă aflați în această poziție?
Văd că au considerat alții, deocamdată. Eu sunt doar onorată.
Un juriu de specialitate v-a desemnat.
Da. Colegi teatrologi.
Cine a fost în juriu anul ăsta?
Monica Andronescu, Alice Georgescu și Mircea Morariu.
Oameni cu experiență. Teatrologi redutabili.
Da.
Mai departe vă vedeți practicând tot această meserie, pentru care v-ați pregătit cu atâta sârg?
Nu știu cu cât sârg, însă cu mare drag. Da, sigur. Îmi place foarte mult.
ALINA EPÎNGEAC ȘI TEATROLOGII CARE NU SE PLÂNG
O duc greu teatrologii în țara noastră?
Eu sunt cazul fericit care o duce bine. Nu știu de alți colegi, nu i-am auzit plângându-se.
Păi da, dar dumneata nu câștigi din teatrologie, deocamdată.
Cred că există destule posibilități – într-adevăr, nu suficient de bine bătute în cuie și clare, dar, dacă îți place să scotoceşti puţin, găsești. Cred că mai toți colegii mei și-au găsit de muncă.
Vrei să te duci și în zona de producție de spectacole?
Producție, nu, pentru că îmi place partea de teorie. Cred, în schimb, că aș putea foarte bine și mi-ar plăcea pe partea de asistență de regie, de ceea ce se numește, în altă parte, dramaturg de spectacol: de lucrat la text, lectura la masă, structura… Omul dinăuntrul și din afara a ceea ce face regizorul.
Tu ai făcut, concret, ceva în acest sens?
Am avut câteva tentative, nu foarte concludente, pentru că eu cred că regizorii și actorii și teatrologii – noi, cu toții – avem orgolii suficient de mari încât să nu ne placă încă unul care să-și dea cu părerea pe lângă noi.
Spuneți-mi, domnișoară Alina, ați avut și dumneavoastră teatrologi preferați, modele în meserie?
Am avut profesori de la care am învățat.
De exemplu…
De exemplu, Ana Maria Nistor, profesoara mea de Teatru universal, căreia îi sunt acum asistentă și care mi-a devenit foarte bună prietenă. Și cea care mi-a dat încredere în mine, cel mai mult. Doamna Ludmila Patlanjoglu… E cea care, de asemenea, a avut încredere în mine și a văzut în mine ce nu văzusem eu, ce nu mă așteptasem să fiu. Și anume, la sfârșitul semestrului I din anul I mi-a zis: „Ai pornit-o bine, vezi cum termini!”.
„Să te ții de treabă!”.
A fost și onorant și într-adevăr mi-am băgat un pic mințile în cap.
Aveai mințile nebăgate?
Nu, eram și mai îngâmfată decât sunt acum.
De ce?
Pentru că am o timiditate care se exprimă cam așa, din păcate.
E un mecanism de apărare.
Da, exact.
Câte spectacole ai văzut, de-a lungul vieții?
Cine le numără? Trebuie făcută o medie.
Sute, mii?
Sute, probabil. Nu cred că am ajuns la mii.
Și încă te duci cu plăcere la teatru.
Oh, da! Abia aștept!.
Și cu lumea asta artistică în ce relații te afli? Ai dezvoltat prieteșuguri cu actorii și regizorii? Ai voie să faci asta, din poziția dumitale?
Am puțini prieteni, la modul general vorbind, și…
… Cu atât mai puțini actori?
… Și cred foarte tare că Prieteni sunt doar câțiva. Am foarte mulți cunoscuți, amici, dar prieteni – mai puțini.
Deci, nu ești în tandrețuri cu artiștii.
Mie îmi place să cred că mă înțeleg bine cu oamenii pe care îi întâlnesc; nu mușc pe nimeni…
… Dar nici nu ești mușcată.
Nu știu cât de ațoasă sunt, ce inspir sau nu.
Cu cine mai concurezi tu acum, anul ăsta? Cine mai sunt nominalizați?
Nominalizate, pentru că sunt două doamne. Concurez cu doamna Doina Papp și doamna Mirella Patureau.
Tu le urmărești și pe dumnealor, le citești?
Am citit, dar nu foarte mult. Înainte de a scrie o cronică nu citesc ce scriu alți colegi.
Ca să nu te influențeze?
Prefer să-mi scriu gândurile mele și atât. Și citesc apoi, dacă am vreo curiozitate.
Dar, în general, le urmărești pe doamne, le cunoști.
Bineînțeles, ne cunoaștem.
Sunt teatrologi buni?
Sunt critici de teatru cu o experiență clar superioară față de mine, cu cărți publicate.
Ai și dumneata lucrări publicate, cărți?
Am eseuri publicate, cărți nu.
În mediul academic?
Da. În reviste de specialitate. De exemplu, în cea publicată de UNATC.
Și ce gen de eseuri scrieți acolo?
Teorie teatrală.
ALINA EPÎNGEAC ȘI MISIUNEA CRONICII DE TEATRU ASTĂZI
Care crezi tu că e misiunea cronicii de teatru, în ziua de azi? E în suferință această activitate?
Nu știu cât de mult e în suferință, știu însă că e mult mai amestecată – în sensul că nu mai e atât de stufoasă, nu mai e atât de țeapănă.
Așa obișnuia să fie înainte?
Era o treabă – vine unul supărat, serios, cu o carismă aparte, de care lumea în general se teme, e bau-bau, și trebuie impresionat. Acum, de când a devenit totul ceva mai flexibil, cu ceea ce înseamnă internet, bloguri…
Și tu crezi că e bine sau e rău că s-a mers în direcția asta?
Eu cred foarte mult că ar fi extraordinar dacă ar exista două direcții – partea asta relaxed, când părerea publicului prinde glas sau formă pe tastatură, și merge chiar și pe un comment pe o pagină de Facebook…
E dreptul spectatorului să se exprime.
Absolut. Pe partea cealaltă, cred că ar trebui să fie la fel de bine reprezentată (altfel, pare ușor dezechilibrată balanța) și critica de specialitate.
Și ea cui se adresează – lumii artistice? Dacă e prea rigidă, nu o înțelege nici publicul.
Fără îndoială că limbajul trebuie adaptat, fiindcă am întâlnit oameni – foști colegi de liceu, prieteni care nu au treabă cu domeniul artistic – care mi-au spus: „Măi, am citit un blog, și acolo am înțeles, mi-a explicat clar ce se întâmplă în spectacol, mi-a povestit spectacolul, și după aia am citit ce scrii tu…”.
… Și n-am înțeles?
… Și a trebuit să stau cu DEX-ul în mână; dar m-am bucurat că nu mi-ai povestit spectacolul, ci mi-ai creat o stare”. „Și care ar fi idealul pentru tine, dragul meu prieten neteatral?” – „Undeva la mijloc! Îmi trebuie un limbaj pe înțelesul meu și nu îmi trebuie nici prea simplist (în care să mi se spună: «Da, e frumos; mi-a plăcut mie, mergeți și voi!»), dar nici să îmi explici tu maieutica vieții”.
Deci dumneata ești pentru o cale de mijloc.
Da. În critica de teatru sunt pentru o părere avizată, exprimată într-un limbaj normal.
„Nu mi-am permis să-mi dau cu părerea pe Facebook, pe vreun blog până nu mi-am terminat licența la Teatrologie”
Alina Epîngeac, critic de teatru
