de Florina Tecuceanu luni, 21 decembrie 2015
Florina Tecuceanu: La 25 de ani de la înfiinţarea UNITER, care credeţi că sunt cele mai mari reuşite ale instituţiei? Dar lucrurile pe care le putea gestiona mai bine?
Alice Georgescu: În rândul reuşitelor aş trece, pe primul loc, realizarea de către Uniune a vizibilităţii profesiunilor scenice. Evident, fiecare (sau aproape fiecare) dintre membrii UNITER este o personalitate artistică având un anumit coeficient de popularitate, dar, în ceea ce-i priveşte ca persoane „civile”, impunerea unui statut de cetăţean-artist cu un loc special şi specific înăuntrul societăţii se datorează în măsură decisivă existenţei şi activităţii UNITER. Desigur, aici intră şi susţinerea materială a membrilor Uniunii (aspect deloc neglijabil, în condiţiile economice actuale), dar şi (dimensiune mai puţin „palpabilă”, însă esenţială) stabilirea, pentru ei, a unei „onorabilităţi” sociale care este în general trecută cu vederea de către ceea ce numim publicul larg; uneori, din păcate, chiar şi de către artiştii înşişi. Or UNITER a izbutit să le asigure artiştilor de spectacol recunoaşterea ca membri valoroşi ai societăţii – lucru, cred eu, de importanţă capitală. Inclusiv pentru viitor.
În ceea ce priveşte chestiunile asupra cărora Uniunea ar mai avea de lucrat, văd, personal, un singur punct slab – şi anume, cumva paradoxal, relaţia dintre entitatea numită UNITER şi propriii săi membri, adeseori indiferenţi sau chiar supăraţi pe organizaţia din care, totuşi, fac parte. Poate că ar fi bine ca UNITER să încerce să devină ceva mai prezentă în conştiinţa „unioniştilor” săi.
Care ar trebui să fie strategia UNITER-ului pe termen mediu şi lung?
Mă tem că nu sunt tocmai specialistă în materie de tactică şi strategie. Rămânând la ceea ce am spus mai înainte, aş vedea ca benefică – repet – strângerea relaţiilor dintre Uniune şi membrii săi.
Ce v-au oferit ultimii 25 de ani, în cariera dumneavoastră de critic de teatru?
Prea multe ca să le enumăr aici. Aş reţine doar „provocările” reprezentate de fiecare spectacol în parte: provocarea de a înţelege intenţia realizatorilor, provocarea de a o putea explica, la rândul meu, potenţialilor cititori, respectiv spectatori, provocarea de a rezista eventualelor contraziceri sau contestări, provocarea de a rezista, pur şi simplu, în profesiune şi, în cazurile-limită, în sala de spectacol.
Care este rolul criticului de teatru în epoca reţelelor de socializare? Pot reţelele de socializare să „democratizeze” teatrul, aşa cum a făcut cu tehnologia, industria modei, luxul etc? Aveţi cont de Facebook?
Eu, una, n-aş asocia rolul criticului în teatru cu (in)existenţa reţelelor de socializare; aş pune în relaţie acest rol mai degrabă cu împuţinarea „locurilor” în care criticul de teatru se poate pronunţa specific şi nu în termeni (hai să le zicem) empirici, din categoria „mi-a plăcut”/”nu mi-a plăcut”: rubricile de specialitate din presa scrisă, emisiunile de profil de la radio(uri) şi televiziune/televiziuni etc. Aici cred eu că e adevărata problemă. Cât priveşte reţelele de socializare, ele sunt şi vor rămâne exact ceea ce sunt: reţele de socializare. Ca atare, pot scoate oamenii în stradă pentru o „cauză” sau alta, reală sau închipuită, dar nu pot modifica raportul strict intim al fiecărui om în parte cu arta, inclusiv cu arta teatrului. Mai există, fireşte, şi unele accidente, însă viaţa reglează, până la urmă, totul pe frecvenţa adevărului. În altă ordine de idei, nu am cont de Facebook.
Alegerile în materie de artă sunt subiective.V-aţi făcut vreodată reproşuri post-factum după ce aţi selectat sau respins un spectacol?
Această întrebare se referă, presupun, nu la activitatea mea strictă de critic de teatru, ci la aceea, colaterală sau complementară, de membru în jurii, selecţioner de festival etc. Sunt activităţi care nu coincid întotdeauna; oricum, nu se suprapun perfect. În acest sens, reproşuri mi-am făcut atunci când, din motive exterioare opiniilor mele profesionale (de genul „nu sunt bani destui”), am „respins”, cum ziceţi, câte un spectacol, adică atunci când, alcătuind un program de festival, m-am văzută nevoită să-l las „pe dinafară”; iar ca membru în jurii, am avut, neîndoielnic, regrete atunci când a trebuit, din doi „candidaţi” cu valoare egală, să aleg unul singur.
Pe actori şi pe regizori îi evaluează/critică criticii. Pe critici cine îi judecă/critică?
Actorii şi regizorii (plus scenografii), evident. Şi, din când în când, cititorii şi spectatori.
Memoria teatrală nu este de lungă durată, aşa cum este memoria cinematografică, deşi, în ultimii ani, există mijloace tehnice accesibile pentru înregistrarea spectacolelor. Dacă ar fi să realizaţi o antologie a celor mai bune spectacole ale acestor 25 de ani, care ar fi primele zece?
Îmi cereţi un lucru atât de greu încât se învecinează cu imposibilul. Prefer să nu răspund şi să mă gândesc la aceste zece spectacole – şi încă la câteva altele – atunci când îmi amintesc momentele plăcute din viaţă. Şi nu e vorba doar de viaţa profesională.
Sunteţi „curtată” de unii actori/ regizori, pentru a vă câştiga bunăvoinţa?
Îmi distrugeţi încrederea în mine: credeam că sunt „curtată” din alte motive!
Cât de rău poate fi un critic încât să facă praf un spectacol? Şi care au fost reacţiile după?
Cât de rău? Atât de rău: încât să facă praf etc. Glumim, nu-i aşa? Nimeni nu poate face praf nimic care să nu fi fost praf dinainte. Altminteri, în ziua de azi nu s-ar fi auzit (de pildă) nici de pictorii impresionişti, nici de teatrul absurdului, ca să nu mai vorbim de teoria relativităţii.
CV Alice Georgescu:
Redactor la revista “Teatrul azi”, apoi editor executiv la revista “Scena”, editor la “Ziarul de Duminică”, consultant artistic la Teatrul Naţional Bucureşti. Director artistic al Festivalului Naţional de Teatru (1999-2000 şi 2011-2013). Preşedintele Secţiei române a Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru (AICT), 2008-2015; membru al Comitetului Executiv al AICT (2012-2014); membru al Senatului Uniunii Teatrale din România (UNITER). Premiul UNITER pentru critică (1992, 2000); nominalizare (2005); Premiul UNITER pentru întreaga activitate (2009).
