de Florina Tecuceanu joi, 20 aprilie 2017
„Jocul de-a vacanța” de Mihail Sebastian, regia Anca Maria Colțeanu și „Vandalul” de Hamish Linklater, regia și adaptarea Andreea Vulpe, sunt nominalizate la aceeași categorie. Gala celei de a XXV-a ediții a Premiilor UNITER va avea loc pe 8 mai, la Teatrul Național „Mihai Eminescu” din Timișoara.
Florina Tecuceanu: Spectacolul „Livada de vișini” este o „probă” pentru orice regizor, dat fiind faptul că există mulți predecesori și o mulțime de referințe. Când ați ales un spectacol atât de „frecventat” de regizori consacrați, care au fost temerile dumneavoastră?
Alexandru Lustig: Mi-am dorit enorm să montez această capodoperă și m-am pregătit câțiva ani pentru „moment”, astfel că atunci când am început repetițiile mi-a rămas o singură „teamă” artistică: se va întâlni cu adevărat concepția mea cu Cehov? Am avut o distribuție de actori mari, cu Valeria Seciu (ce șansă minunată să lucrez cu domnia sa!), cu regretatul Ion Besoiu, cu artiști care au jucat foarte mult Cehov și care, dacă nu ar fi simțit întâlnirea dintre concepția mea și universul cehovian, cu siguranță nu ar fi mers mai departe. Astfel, această „teamă” a dispărut de la început, iar cele două săptămâni de filmare au fost o aventură magică.
Până la urmă, „Livada de vișini” este o metaforă pentru trecerea timpului și schimbările care survin în acest proces. Dacă ar fi să transpuneți „Livada…” în vremurile actuale, care ar fi acea paradigmă care ne-ar forța să acceptăm schimbarea și cu ce preț? Ce personaje din contemporaneitate ar avea corespondenți în personajele din piesa lui Cehov?
Dacă lumea noastră e o livadă de vișini, atunci, din păcate, ea s-a vândut de mult, în goana disperată după material, în dauna spiritului, specifică vremurilor în care trăim. Ranevskaia refuză tăierea livezii, preferând să o piardă, fizic, dar să o salveze în sufletul ei. Suflet pe care ni-l putem și noi salva dacă ne oprim câte puțin din goană și ne refugiem în artă, în credință, în iubire. Bogăția piesei lui Cehov stă tocmai în caracterul ei universal, în deschiderea spre un univers atemporal, astfel că toate personajele din „Livada de vișini” și din celelalte piese ale sale au corespondenți în contemporaneitate, la fel cum vor avea și peste încă o sută de ani.
Ce spectacole care au fost premiate de UNITER de-a lungul vremii v-au impresionat în mod deosebit?
Dacă întrebarea se referă doar la spectacole premiate de UNITER, voi aminti câteva, în ordine aleatorie: „Iluzia comică”, al lui Darie, „Oblomov” al lui Tocilescu, „O noapte furtunoasă”, al lui Măniuțiu.
Sunteți fiul unui dramatug, Adrian Lustig, și al Eugeniei Vodă, critic de film. Cum a fost copilăria și adolescența dvs. – cu multe vizionări de spectacole și filme, la Cinematecă?
Am avut șansa să văd, de la cinci, șase ani, dus de părinți, nenumărate spectacole pe scenele bucureștene, ceea ce m-a îndemnat, cu siguranță, să urmez și eu calea artei, mai târziu. În paralel, am fost la zeci de festivaluri de film unde a participat mama în calitate de critic și unde am reușit să intru și să văd filme din selecție, deși marile festivaluri au o restricție de vârstă (18 ani), indiferent de film. Am mai avut și șansa uriașă, în copilărie, de a cunoaște de aproape, ca oameni, o serie de artiști (din teatrul românesc) uriași, iubiți de milioane de oameni, ceea ce azi, din păcate, nu prea mai găsim.
Ce regizori ați avut ca modele de urmat? Dar actori?
Nu cred că poți să ai un model în regie, ar însemna să nu ai o chemare autentică și să nu te poți defini și dezvolta ca personalitate artistică autentică. Desigur că mi-am însușit multe resorturi regizorale de la profesorul meu din facultate, regizorul Alexa Visarion (care, apropo de subiectul acestui interviu, ne-a plimbat prin universul cehovian din prima zi a anului I, până în ultima zi a anului IV) și de la regizorul David Esrig, căruia am avut șansa (scuze că folosesc des acest termen, „șansă”, dar pe cât este de efemeră, pe atât este de necesară în această meserie) să-i fiu asistent în mai multe workshopuri, adevărate școli de teatru pentru cei care au participat. Desigur că nu am avut modele printre actori, dar dacă aș fi fost actor, aș fi vrut să am ceva din inteligența și noblețea lui Victor Rebengiuc, din farmecul și emoția lui Marian Râlea, din geniul comic al lui Horațiu Mălăele.
Ați jucat în filmul „Minte-mă frumos”’. Cum vreți să fiți perceput: ca regizor sau ca actor?
Aș vrea să fiu perceput ca artist. Teatrul este, înainte de toate, o muncă de echipă. Și la facultatea de regie trebuie deseori să joci în diverse examene, ca să știi ce să le ceri actorilor mai târziu, iar actori care tind spre regie sunt mulți (prea mulți, și nu o spun ca pe o remarcă răutăcioasă, ci pentru că ei își neglijează adevăratul har). Am jucat în acest film comercial, de public, pentru că a fost produs de casa noastră de producție și am vrut să ajut în orice fel. Dar am jucat, destul de recent, și într-un film independent, de artă, „Autoportretul unei fete cuminți”, în regia Anei Lungu. Nu că s-ar împărți filmele românești în filme comerciale și de artă, dar eu cred că ar trebui să fie loc pentru toată lumea: dacă s-ar face filme doar din prima categorie, publicul ar coborî nivelul gustului atât de jos încât nu cred că s-ar mai putea ridica vreodată, dacă s-ar face doar din a doua categorie, sălile ar fi goale și nu ar mai avea rost să facem filme. Ar trebuie să existe mereu un echilibru pentru ca filmul românesc să meargă înainte.
Este greu pentru un regizor tânăr să își facă un drum în viață practicând profesia pentru care s-a pregătit în facultate?
Da, este aproape imposibil. Aviz celor care se pregătesc pentru regie: să fie gata de sacrificiu!
Cu ce dificultăți vă confruntați dvs. și colegii dvs. de generație? Ce vise aveți?
Știu exact care sunt dificultățile, dar nu este nici locul, nici momentul potrivit să le expun. Nu pot să vorbesc eu în numele generației mele, dar cred că visul este unul singur: să putem face teatru într-un teatru adevărat.
Faceți parte dintr-o generație mult mai pragmatică decât cea a părinților dumneavoastră. Ce primează pentru un tânăr atunci când se decide să urmeze o facultate de arte: recunoașterea publică, notorietatea sau dorința de a reuși și a da lovitura, cum se spune, și a deveni un nou Spielberg sau un Ridley Scott?
Nu cred că suntem deloc pragmatici în artă. Ne-am aruncat în gol pentru a ne urma chemarea, fără a ne gândi la nimic altceva. Cât despre Spielberg și Ridley Scott, îi invit să repete cu noi prin vreun pod și să care la decoruri pentru o zi, iar dacă trec de aceste probe, îi invit să meargă cu proiecte prin teatre.
Regia de film nu vă tentează?
Ba da, chiar și „Livada de vișini” a fost făcută în regim de film, din toate punctele de vedere, în condiții foarte grele, dar cu o echipă minunată a TVR. Am scris un scenariu de film, sper să se găsească vreodată fonduri să-l fac.
Care este cea mai importantă lecție pe care ați învățat-o în anii de studii?
Cea mai importantă lecție pe care am învățat-o este că regia de teatru nu se poate învăța.
În ce proiecte sunteți implicat în acest moment?
Glumind, eu sunt implicat în multe proiecte, dar ele nu sunt implicate nicăieri. Revenind, am câteva proiecte care sper să se materializeze cât mai repede.
Un actor, o actriță și un regizor care v-au marcat copilăria.
Din fericire, copilăria nu mi-a fost marcată în niciun fel, dar dacă trebuie să dau trei nume de oameni de teatru care mi-au transmis ceva (atât artistic, cât mai ales sufletește), o să spun Victor Rebengiuc, pentru că în toate rolurile sale am văzut diferența dintre „a juca” un personaj și a face o minuțioasă creație actoricească, iar ca actriță Oana Pellea. Nu am avut șansa (ultima oară în acest interviu repet acest cuvânt) să lucrez cu ei, dar am fost destul de aproape. Poate se va întâmpla cândva. Ca regizor, nu în copilărie, ci începând din adolescență, a fost și este Radu Afrim, pentru că în fiecare spectacol construiește o lume specială care este, în mare măsură, lumea lui, dar întotdeauna este și lumea piesei. Spectacolul meu preferat all-time este „Trei surori” de Cehov, montat de Radu Afrim la Sfântu Gheorghe. Când am văzut acest spectacol eram la liceu, tocmai mă pregăteam pentru facultate și, dacă mai aveam vreo urmă de îndoială că vreau să fac teatru, atunci mi-a fost spulberată. Mulți dintre cei care s-au ridicat și au plecat ostentativ din timpul spectacolului acum îl ridică în slăvi pe Radu Afrim. Când s-a terminat, m-am gândit că dacă Cehov se poate monta așa, rămânând în Cehov, atunci cu siguranță teatrul e mai mult spirit decât meșteșug și vreau și eu să fac teatru!
„Cea mai importantă lecție pe care am învățat-o este că regia de teatru nu se poate învăța.”
Alexandru Lustig, regizor
