de Florina Tecuceanu luni, 25 ianuarie 2016
Cu puţin timp înaintea spectacolului „Artiştii pentru artişti“, pe care UNITER îl organizează în fiecare primăvară, în beneficiul artiştilor vârstnici aflaţi în dificultate, site-ul uniter.ro vă prezintă o serie de interviuri cu actori, regizori, scenografi, oameni din breaslă, pe o temă importantă: modelele (în viaţă şi în carieră).
Florina Tecuceanu: Ce anume v-a determinat să acceptaţi invitaţia UNITER?
Alexandru Arşinel: Aceste gale mi se par extrem de utile şi, din nefericire, necesare, pentru că artiştii ar trebui să aibă asigurat un minimum material ca să poată să trăiască în condiţii civilizate. De fiecare dată când am fost solicitat, am participat cu plăcere la aceste acţiuni ale UNITER în beneficiul artiştilor.
Aţi absolvit Facultatea de Teatru în 1962 şi aţi cunoscut şi generaţii mai vechi de artişti. Care era statutul artiştilor în perioada aceea?
Era ca al tuturor oamenilor de atunci. Terminai facultatea, primeai o repartiţie, primeai un spaţiu unde locuiai, uneori bine, alteori mai puţin bine. Era obligatoriu să faci stagiul de trei ani în provincie, ceea ce, după părerea mea, era un lucru foarte bun, pentru că actorul avea posibilitatea să se dezvolte pe scena unui teatru, nu să facă reclame sau să prezinte buletine meteo.
Actorul simţea scândura, cum se zice. Este adevărat că pe mulţi îi tenta venirea în Bucureşti… ca tânăr actor aveai o leafă la fel ca ceilalţi absolvenţi de facultate, cu care te descurcai cum puteai. Dacă aveai o anumită iniţiativă, mai găseai o brigadă sau îţi făceai o formaţie de muzică uşoară, aşa cum am făcut eu la Târgu Mureş. Încercai să te descurci, fără să reclami foarte multe pretenţii.
Erau valorizaţi, actorii?
Eram foarte puţini. Terminam până în 30 într-un an, iar teatrele erau multe, în Bucureşti şi în ţară, deci aveai unde să fii repartizat şi să îţi faci meseria. Era nevoie de tineret, fiind acea perioadă de tranziţie după perioada ’52-‘54. Cei care au intrat la facultate după ‘60-‘70 au fost nişte generaţii foarte bune.
Aţi avut nişte modele, nişte repere care să vă inspire?
Da. Eu am dat cu nasul de scenă printr-o întâmplare, făcând figuraţie la Teatrul Naţional din Iaşi, unde era o pleiadă de actori extraordinari – Popovici, Sava – actori imenşi. Au fost artişti care m-au impresionat şi m-au determinat să dau şi eu la Institutul de Teatru.
Aţi fost repartizat la Teatrul Maghiar de Stat din Târgu Mureş unde aţi creat Secţia de Limba română…
Aproape toată promoţia am fost repartizaţi acolo … Erau Constantin Diplan, Camelia Zorlescu, Ion Fiscuteanu.
Să revenim la ceea ce aţi spus mai-nainte, anume că aţi cântat într-o formaţie de muzică uşoară la Târgu Mureş…
Exista în Târgu Mureş o formaţie de muzică uşoară şi odată, întâmplător, într-un restaurant, au tras băieţii de mine să cânt şi eu cu formaţia respectivă. O formaţie de muzică uşoară m-a solicitat să fiu solistul lor şi doi ani, cât am stat acolo, mi-a prins foarte bine. Debutul meu la televizor a fost în postura de cântăreţ, nu de actor. Lazarov m-a luat, am cântat într-o emisiune şi am fost descoperit ca interpret. Apoi, în Bucureşti, timp de 10-12 ani am cântat în baruri. Nu m-am lansat în televiziune pentru că am vrut ca lumea să mă perceapă ca actor. Uneori am cântat şi în trei baruri deodată, în Bucureşti. Am cântat la Melody, Continental, Atlantic, Athenee Palace.
Şi mai-marii acelor vremuri veneau să vă vadă?
Au venit, desigur, şi datorită unei întâlniri cu un “mare” de atunci am putut să fac rost de primul spaţiu. Mi se născuse primul copil şi nu aveam o locuinţă. Acel om m-a plăcut şi m-am dus la el în audienţă.
Cine este persoana respectivă? Ne puteţi spune? Mai este în viaţă?
Acum are peste 90 de ani şi îi mulţumesc pentru gestul pe care l-a făcut atunci. Se numeşte Dumitru Popa şi a fost unul dintre foştii primari ai Capitalei.
Tinerii care sunt acum absolvenţi de Teatru ce repere ar trebui să aibă?
Cred că tinerii ar trebui să nu renunţe uşor când li se oferă o ocazie care ar putea influenţa pozitiv cariera lor. Să nu renunţe să joace în teatru, să existe mai mult respect între noi, în general, şi între generaţii. Nu câştigi nimic prin invective la adresa colegilor mai în vârstă. Cred că ar trebui să ne respectăm mai mult.
Ce actori ar putea fi modele pentru tineri?
Nu pot să le prezint actorii pe care îi simpatizez eu, aş fi subiectiv. Aş putea să vă spun însă că mie mi-a plăcut mult Gheorghe Dinică. A fost un actor excepţional. Îmi place foarte mult Horaţiu Mălăele. Îmi place Mihai Bendeac. Însă nu aş vrea să îi numesc repere doar pentru că îmi plac mie.
V-aţi născut la Dolhasca şi aţi făcut celebră această localitate de la graniţa cu Bucovina. Cum a fost copilăria dumneavoastră?
Copilăria mea a fost în perioada de după război, o perioadă marcată de o foamete cumplită, cu acele transformări politice de la “Trăiască Regele!”, la “Trăiască Partidul Comunist Român!”. Părinţii mei reuşeau într-un fel sau altul să ne asigure ziua de mâine. Tata era CFR-ist, iar mama casnică. Mama era ca o fabrică în casă – ştia să gătească, să spele, să zugrăvească, să facă perdele.
Mama provenea dintr-o familie de nemţi care, prin tradiţia lor, erau oameni deosebit de pricepuţi şi harnici. Am moştenit de la ea latura de gospodar, acasă şi la teatru. A fost o copilărie cu multe întâmplări, şi haioase, şi dramatice, aşa cum am descris-o în cartea autobiografică “De la Dolhasca pe Calea Victoriei”.
Aţi lansat şi câteva albume de muzică…
Sunt vreo şase albume. Eu am avut o anumită discreţie în ceea ce priveşte activitatea mea în domeniul muzicii. Am şi câteva compoziţii şi mi-am permis iată, după 50 de ani de activitate la “Tănase” să cânt în câte un spectacol melodii compuse de mine. Am avut şi un şlagăr mare, care era compoziţia şi textul meu, “Inimă de dor nu ştii”, pe care, pe vremuri, îl cânta Ileana Sărăroiu.
Dintotdeauna mi-a plăcut să cânt. Am moştenit vocea de la mama şi de la tata. Tata avea o voce superbă. Ca amator, a cântat operetă la Teatrul de Operetă de la Paşcani. Grupurile de ceferişti care lucrau la Paşcani aveau un anasamblu artistic acolo. După care, în Bucureşti, am cântat în câteva baruri ca să mai câştig ceva, pentru că am venit destul de sărac în Bucureşti. Să vă spun că în primul meu an în Bucureşti am dormit într-o cămară de alimente? Nu mi-a fost uşor, dar mi-am rezolvat problemele fără să mă plâng.
DACĂ VREI SĂ AJUȚI!
MODALITĂŢILE DE PARTICIPARE A DONATORILOR FINANCIARI LA CAMPANIA „ARTIŞTII PENTRU ARTIŞTI” SUNT:
Sponsorizări dedicate Campaniei
Donaţii în contul Campaniei
formularul de 2 % din venitul global
cumpărarea de bilete (donaţii medii sau mici) pentru vizionarea spectacolului de caritate organizat în fiecare an ca punct central al campaniei, în jurul datei de 27 martie.
Contul Campaniei „Artiştii pentru artişti
Fondul de Solidaritate Teatrală
cod IBAN RO40RZBR0000060007801286
deschis la Raiffeisen Bank, Agenţia Piaţa Amzei
Mai multe detalii despre Campania „Artiştii pentru artişti“, aici.
Foto: Teatrul Constantin Tănase
