de Adina Scorţescu vineri, 8 mai 2015
INTERVIU Adrian Nicolae este cel mai tânăr nominalizat, anul acesta, la categoria Cel mai bun actor în rol principal. Îl interpretează pe Gore, din spectacolul „Mobilă și durere”, în direcția de scenă a lui Victor Ioan Frunză, la Centrul Cultural pentru UNESCO „Nicolae Bălcescu”. Următoarea reprezentație este pe 16 mai.
Ceilalți doi nominalizați sunt Vlad Ivanov (pentru rolurile din „Omul cel bun din Seciuan”) și Sorin Leoveanu (pentru rolul Hitler, din spectacolul „Mein Kampf”). Gala de decernare a premiilor UNITER va avea loc pe 25 mai, la Teatrul Național din București.
Spuneați într-un interviu că încercați să fiți mai întâi un actor profesionist, apoi un actor bun. Prin ce se deosebește unul de celălalt?
Actorul profesionist e constant. E stăpân pe mijloacele sale și creează consistent și elaborat. E genul de actor pe care regizorii și colegii se proptesc, care inspiră încredere. Actorul bun e, după mine, în primul rând profesionist. Numai că, peste toate atributele profesionistului, aduce o energie și o charismă particulare, care magnetizează profund spectatorul. Profesionistul stârnește mintea spectatorului și, pe alocuri, îl emoționează. Actorul bun răsucește suflete.
Care sunt actorii (români sau străini) care v-au inspirat sau poate chiar v-au fost modele?
Peter O’Toole, Ben Kingsley, Edward Norton…
Pentru cei care n-au văzut „Mobilă și durere” și nici n-au citit textul, spuneți-ne cine este Gore și care a fost cea mai mare provocare în construcția rolului.
Gore e prototipul omului mărunt… Mai precis al românului mărunt. Vrea să ajungă șef pentru că nu concepe fericire mai mare pe lume. Ca orice român mărunt, are o apetență pentru filosofie care îl face adorabil. E ridicol până la cutremurător. În aceeași măsura în care un om care se împiedică stârnește râsul, în timp ce un popor care se împiedică te cutremură.
Provocarea cea mai mare a fost sa nu părăsesc muchia dintre ridicol și necruțător de trist. Să râdă lumea, dar să nu plece de la spectacol râzând.
De când ați terminat facultatea, lucrați în „trupa lui Victor Ioan Frunză”. Care au fost cele mai importante trei lucruri pe care le-ați învățat (despre meserie sau despre viață), lucrând cu dumnealui?
Să iubesc partenerul cum aș vrea să mă iubească el pe mine, să evit facilul pe unde îl prind și să nu belesc ochii.
De ce nu mai este adecvat mitul artistului în mizerie?
Pe de o parte pentru că sărăcia abrutizează, viciază acuitatea privirii, iar eu cred într-un artist lucid. Pe de altă parte, pentru că este un nonsens la fel de mare ca „mitul inginerului în mizerie” sau „mitul arhitectului în mizerie”. Artistul este un cetățean cu un meșteșug (despre care ne place să spunem că e nobil, și poate că și e, dar asta n-are legătură cu problema) și trebuie să traiască decent din munca lui.
Ați declarat că judecătorul suprem al actorului este publicul. Atunci care este rolul criticilor și al premiilor?
Un critic este un spectator profesionist. Alta treabă n-are decât să vadă spectacole. Și atunci poate să dea direcții de cercetare, poate să atragă atenția asupra unor derapaje valorice.
Un critic care iubește teatrul va căuta să încurajeze evoluția sa valorică. Și face să asculți un critic care iubește teatrul. Rolul premiilor îmi scapă.
„Aș prefera să primesc …., în loc de un Premiu UNITER”. Vă rog să completați propoziția.
Aplauze.
Foto: Adriana Grand
