de Uniter luni, 30 mai 2016
un interviu de Alina Vîlcan
Cum ai fost ales pentru a realiza scenografia spectacolului „Cântăreaţa cheală”, în regia lui Radu Nica, la Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri” din Iaşi, şi cum ai lucrat pentru acest spectacol care ţi-a adus, iată, Premiul UNITER pentru scenografie?
De mult timp căutam un prilej de a lucra cu regizorul Radu Alexandru Nica. Am mai încercat la câteva proiecte, dar din păcate programele noastre nu s-au sincronizat. Aşa că m-am bucurat când am putut să stabilim din timp această colaborare la Teatrul Naţional din Iaşi. Eu mai lucrasem aici şi m-am întors cu mare bucurie. Mă simt bine în acest teatru, îmi place oraşul, iar spaţiul din Teatrul CUB mi se pare foarte ofertant şi inspirator. De asemenea, conceptul regizoral propus de Radu, care sondează modul în care absurdul se insinuează în normalitate şi imperceptibil se confundă cu ea, m-a atras foarte mult. Am încercat să creez un spaţiu scenic care să vină în complementaritatea acestui concept căutând să inserez anormalul/absurdul cu aceeaşi discreţie, asimilându-l spaţiului şi provocând limita dintre interior şi exterior. Rezultatul e un spaţiu în care intimitatea coexistă cu expunerea, iar personajele acţionează/se manifestă „firesc” într-un spaţiu paradoxal.
Ce înseamnă pentru tine premiul UNITER din acest an?
Mi-e greu să răspund, este evident o mare bucurie şi onoare. Recunoaşterea este un sentiment necesar şi faptul că ea vine din partea UNITER la doar şase ani de la terminarea facultăţii îmi dă încredere să caut mai adânc, să experimentez, să testez noi limite.
Cum te-ai apropiat de scenografie şi cum ai ales Facultatea de Teatru şi Televiziune din Cluj Napoca şi apoi UNATC-ul?
Asta e o poveste mai lungă. Iniţial, am fost student la Actorie în cadrul Facultăţii de Muzică din Timişoara. Pentru că nu am rezonat deloc cu modul în care se studia acolo, am decis să dau examen din nou la Facultatea de Teatru şi Televiziune din Cluj, pentru a fi student la clasa domnului profesor Miklos Bacs. Şi cred că a fost una dintre cele mai inspirate decizii. Pentru că la FTT nu există secţie de scenografie, noi trebuia să ne facem singuri decorurile, recuzita, obiectele sau măştile pentru examenele de clasă. Şi, gândind retrospectiv, îmi dau seama că am alocat mult mai mult timp acestor lucruri decât studiului mişcării sau vocii. Au fost patru ani în care am lucrat foarte mult într-o direcţie despre care, ulterior, urma să înţeleg că e o altă meserie. Dar, pornind tot timpul de la text şi situaţie scenică, am început să înţeleg diferenţa enormă dintre decor şi spaţiu, dintre ilustrariv şi expresiv. Iar această perspectivă s-a păstrat. Şi acum mă întreb ce aş face eu în spaţiul scenic pe care îl propun, cu ce m-ar ajuta, cu ce m-ar provoca. Şi în anul IV s-a întâmplat să colaborez cu domnul Mihai Măniuţiu. Prima dată pentru a realiza nişte obiecte şi imediat după pentru a realiza, împreună cu colegul meu Tudor Lucanu (actualmente regizor), scenografia unui spectacol. Acela a fost momentul în care mi-am dat seama că asta e ceea ce vreau de fapt să fac. Şi am luat a doua dintre cele mai inspirate decizii: să dau examen la master la UNATC şi să studiez scenografie. Uneori mă amuză că am studiat cinci ani actorie pentru a profesa în scenografie, dar mă bucură perspectiva pe care mi-o dă asupra aceste meserii.
Eşti doctorand al UNATC-ului? Cum vezi această etapă, eşti interesat şi de o carieră universitară? De ce?
În momentul de faţă, nu mai sunt doctorand, m-am retras pentru că nu puteam să fac faţă programului pe care îl aveam în teatre. Pentru că nu am vrut să refuz proiecte, am decis să mă retrag. Dar cariera universitară mă atrage foarte mult. Pentru un an, am fost cadru didactic asociat la Universitatea de Arte Târgu Mureş şi a fost o experienţă pe care îmi doresc să o repet. Din păcate, din cauza aceluiaşi program, dar şi din cauza retragerii mele de la doctorat, nu am mai continuat colaborarea. Însă îmi doresc mult să mă reînscriu şi chiar să îl termin. Mă interesează zona universitară, pentru că mi se pare necesar să rămâi în contact cu atitudini noi faţă de această meserie. Lucrul cu studenţii mi se pare important. De asemenea, Universitatea este singura care sprijină cercetarea. Într-o lume în care accentul se pune din ce în ce mai mult pe cât de eficient poţi să livrezi un produs artistic, cred că e necesar un loc în care să poţi să cercetezi şi să descoperi. Iar Universitatea e singura care poate să susţină asta.
Totuşi, tema lucrării tale de doctorat rămâne „Efecte speciale, aplicaţii sceno-tehnice şi obiecte inteligente”. La o primă vadere, ar părea că e vorba de o scenografie a viitorului. Cum ţi se par scenografiile care se fac în prezent în teatrul românesc şi spre ce crezi că ar trebui să se îndrepte?
Tema de cercetare propusă e ceea ce mă interesează în scenografie. Cred cu tărie în afirmaţia lui Sir Arthur C. Clarke: „Orice tehnologie suficient de avansată este imposibil de distins de magie”. Iar magia este ceea ce caut pe scenă. Nu pot să mă pronunţ despre scenografiile din spaţiul românesc, pentru că ele diferă de la creator la creator. Dar regret lipsa unui suport tehnic şi scenotehnic care să îţi permită să visezi mai mult. Din păcate, există în continuare o inerţie a sistemului de lucru împământenită în compartimentele producţiei care caută rezolvări improvizate şi rudimentare la problemele care apar spontan, pentru că proiectele nu au fost analizate atent de la început. Şi în aceste condiţii e dificil să convingi şi să realizezi decoruri ce necesită implementarea unor tehnologii. De asemenea, sistemul de achiziţii publice tinde să fie din ce în ce mai complicat şi mai absurd şi asta în detrimentul total al creaţiei. Cred că teatrele ar trebui să aibă mai multă libertate şi putere de decizie în aşa fel încât să angajeze oameni supercalificaţi şi profesionişti pe funcţiile de directori tehnici şi şefi de producţie. Asta ar îmbunătăţi enorm procesul de producţie şi, implicit, dezvoltarea unor scenografii mult mai curajoase/spectaculoase. Lucru care se vede în teatrele care au reuşit să facă asta, la Sibiu sau la Teatrul Maghiar din Cluj. Şi faptul că se aprobă atât de rar şi atât de târziu bugetele de investiţii face ca aparatura pe care o găseşti în teatre să fie destul de depăşită. Bineînţeles că nu e vorba doar de tehnică în scenografie, iar din punct de vedere conceptual sau al expresivităţii, cred că scenografia din teatrul românesc e valoroasă în raport cu cea europeană.
Ai realizat deja peste treizeci de scenografii şi nu ai evitat, ba dimpotrivă, să lucrezi cu teatre din diverse oraşe ale ţării. Cum apare o scenografie de-a ta, care este punctul de pornire şi care, să zicem, tuşa finală? Dintre toate oraşele în care ai lucrat, ai unul preferat în care te întorci cu mai mare drag decât în altele?
Îmi place să schimb mediul şi echipele cu care lucrez, îmi place să cunosc oameni noi, oraşe noi. Îmi place când mă trezesc dimineaţa şi pentru câteva secunde nu am nici o idee unde sunt. Aşa că mă bucur că sunt invitat de regizori în oraşe diferite.
Punctul de pornire în a gândi o scenografie e pentru mine conceptul şi discursul regizoral. Cred în importanţa şi puterea regizorului. De aceea încerc să înţeleg, să îmi însuşesc punctul lui de vedere asupra textului. Dar asta nu pentru a mă subordona, ci pentru a-l completa, pentu a-l susţine sau provoca. Îmi place enorm acest dans dintre idei şi imagini şi cum uneori o contradicţie dintre cele două poate să dea valoare discursului. Dar asta este doar o treime din munca propriu-zisă. Urmează producţia, proces mult mai puţin creativ, însă la fel de important, pentru că în final contează cum arată pe scenă, nu pe hârtie. De aceea, sunt exigent cu detaliile şi modul propriu-zis de execuţie al proiectului.
Cât despre oraşe, revin cu drag la Cluj pentru amintirile din facultate şi pentru că e teatrul în care am lucrat cel mai mult, la Iaşi pentru oraş, CUB şi puterea de suţinerea a teatrului, la Timişoara, Sibiu şi Teatrul Maghiar din Cluj pentru profesionalismul cu care se lucrează, la Craiova pentru tehnicienii extraordinari şi dimensiunea scenei, la maghiarul din Târgu-Mureş pentru echipa minunată de actori, la TNB pentru că e la trei minute de casă şi pentru atelierele pe care le au, revin cu drag aproape în toate oraşele în care am lucrat pentru unul din aceste motive sau pentru toate la un loc.
Dacă ar fi să alegi trei regizori cu care ai lucrat şi de la care ai învăţat cel mai mult sau care te inspiră mai mult decât alţii, care ar fi aceştia?
Mihai Măniuţiu, pentru modul de a privi şi a înţelege, pentru rigoare şi magic. Radu Afrim, de la care am învăţat cum haosul poate să nască idei extraordinare. Robert Wilson, pentru exigenţa detaliului şi pentru încrederea în puterea formei de a transmite emoţie.
Înţeleg că un loc aparte în cariera ta îl reprezintă colaborarea cu regizorul Mihai Măniuţiu. De ce este aceasta o colaborare specială?
Îi datorez domnului Măniuţiu alegerea acestui drum. A fost primul regizor cu care am colaborat, mai întâi ca şi creator de obiecte apoi ca scenograf, pe când eram încă în anul IV la Actorie. Are o putere fantastică de a remarca în oameni calităţi latente şi de a-i provoca să şi le dezvolte. Colaborarea cu el a fost pentru mine o experienţă complexă de formare şi înţelegere pe de o parte, dar şi o şansă extraordinară de a experimenta. Cred că întâlnirea dintre noi s-a întâmplat într-un moment foarte bun, în care el căuta un scenograf dispus să nu doarmă nopţile pentru a realiza idei năstruşnice, iar eu căutam oameni care să-mi ceară ceva ce nu se poate realiza. Şi cam aşa a continuat relaţia noastră în cele 17 spectacole făcute împreună.
Regăsim mărci stilistice personale în scenografiile tale? Care ar fi acestea şi de ce nu altele?
Probabil că ele există, dar personal nu îmi pun această problemă. Pentru mine e foarte important ce pot să învăţ din fiecare proiect. Aşa că, pe lângă crearea efectivă a unui spaţiu complementar viziunii regizorale şi în suportul actorilor, îmi dau singur teme de cercetare/experiment. De exemplu, să lucrez cu 12 tone de apă la „Tihna”, în regia lui Radu Afrim, sau să controlez wireless, din consola de lumini, decorul acţionat de motoare pas cu pas în „Iulius Caesar” (regia: Peter Schneider). Iar cu Măniuţiu sunt multiple provocări la fiecare proiect. Dar ceea ce am sesizat, analizând cronologic proiectele făcute, e o grijă mult mai mare legată de ce pun pe scenă şi care sunt raporturile care se creează. După „Vertij”, primul spectacol în care am avut curajul să fac o „scenă goală”, evit să mai aduc pe scenă ceva ce nu e indispensabil.
Au fost propuneri de colaborare pe care le-ai refuzat?
Sigur că da, dar majoritatea au fost datorită nesincronizării programului. Nu am nici un fel de snobism legat de locul în care lucrez sau regizorul care mă invită. Mă interesează proiectul şi cât de tare mă provoacă sau ce îmi permite să experimentez.
Poate că e ceva ce trebuia să te întreb în prima parte a interviului: ai crescut înconjurat de artă, ai fost de mic în contact cu lumea teatrului?
Nu. Am copilărit în atelierele Centralei Nucleare de la Cernavodă, unde părinţii mei lucrau. Am fost mai mult înconjurat de planuri tehnice, structuri, macarale şi ingineri decât de artă şi teatru. Poate că e unul dintre motivele pentru care lucrez şi gândesc aşa.
Foto: Adi Bulboacă
