de Uniter luni, 9 mai 2016
un interviu de Alina Vîlcan
Dragă Ada, ce înseamnă pentru tine nominalizarea la Premiile UNITER din acest an și cum ai primit vestea?
Ada Galeș: Înseamnă că doamnelor Doina Papp și Cristina Rusiecki și domnului Claudiu Groza le-a plăcut spectacolul „Copilul problemă“ (regia: Adrian Iclenzan) și le-a plăcut de mine. Ceea ce mă bucură și mă onorează, cu toții avem nevoie de recunoaștere, orice meserie am avea, și este importat să o primim.
Eu împart nominalizarea cu toată echipa artistică și tehnică a spectacolului. Nu avem cum să reușim unii fără alții, și ei mă fac să fiu din ce în ce mai bună în fiecare seară.
A fost o zi pe care nu cred că o să o uit prea curând: am avut și un conflict cu un profesor (și dumnealui este nominalizat). Bănuiesc că amândurora ne-a fost greu (râde!) și mi se pare în regulă că a fost așa. Încerc să observ cum se manifestă providența și, acceptand-o, să văd cum mă poate crește pe mine. În momentul acela, am uitat un pic de nominalizare și a fost mai important să îmi asum cine sunt eu dincolo de o idee superficială pe care aș putea-o reprezenta. Nu-mi place asta.
Cum ai ales teatrul, care a fost drumul tău spre actorie?
Am început cu teatru în gimnaziu, am continuat cu o trupă de teatru în liceu, cu festivaluri de teatru tânăr. Teatru, teatru, teatru. Certuri cu părinții legate de admitere și, la un moment dat, acceptarea că ăsta e drumul meu. Am picat de două ori la UNATC, ceea ce acum mă bucură. Am reușit să adun oameni și experiențe pe cărarea asta. Sunt pe drum.
Cum ai ajuns să lucrezi la Teatrul „Sică Alexandrescu” din Brașov? Cum ai descrie acest teatru și publicul brașovean? Cum este să joci pe scena de acolo?
M-am dus la concurs. A fost o decizie spontană, cu un rezultat neașteptat. Nu mă gândeam că o sa iau concursul. La prima probă, am condus 170 de km fără să mă gândesc la ce o să se întâmple dacă iau. Voiam foarte tare să zic monoloagele. M-am entuziasmat rapid apoi. Știu că l-am întrebat pe Bazil, regizorul tehnic, dacă mai au scrumierele „alea aurii în formă de scoică”, pe care voiam să le fur eu când eram mică. Știu că i-am spus lui Vlad Pavel, cu care am fost în trupa de teatru în liceu, dacă mai ține minte că ne-am spus printr-a X-a, așa în treacăt, că o să fim actori aici.
Adevărul este că m-am și speriat. Eram încă studentă și nu înțelegeam ce înseamnă să fii actor angajat, nu suntem pregătiți în școală pentru asta. Poate ni se spune că e „greu”, dar îmi dau seama că e mult mai mult decât atât.
Sunt foarte atașată de teatrul din Brașov, de publicul de aici, și mi-ar plăcea să iau parte la continua lui devenire. Atât oamenii care formează instituția asta, cât și cei care fac ca sălile să fie pline mi-au dat șansa să îmi manifest entuziasmul și libertatea de creație. Aș vrea ca energia mea să fie investită aici, nu doar folosită.
Cum ai primit rolul Denise din spectacolul „Copilul problemă”, în regia lui Adrian Iclenzan, care ți-a adus nominalizarea pentru debut la Premiile UNITER din acest an, și care a fost marea provocare pe care ți-a oferit-o acest rol?
Am luat castingul (râde!). Adi e fantastic și le doresc tuturor prietenilor (și dușmanilor – încerc să-mi dezvolt în perioada asta latura mea comică!) să lucreze cu el. Au fost și multe momente în care nu eram de acord. Mi se pare mișto, cum, indiferent de divergențe, funcționăm în jocul ăsta. Ne iubim și ne certăm în interiorul lui și atunci, chiar dacă aveam păreri diferite, a doua zi la repetiții nu avem vanitatea încăpățânării. Dar ne doream să descoperim. După vreo două săptămâni, am ajuns acasă și m-am răstit la mama când m-a întrebat dacă mi-e foame. Schimbându-mi comportamentul imediat, am dezvoltat un mecanism de gândire care nu îmi era familiar. A fost așa de provocator, că am făcut o criză de bilă. Lucrurile au mers din ce în ce mai bine apoi, pentru că m-am relaxat, mă jucam și mi-am dat seama că descoperisem un omuleț. Mă (re)descoperisem și m-am dus în păpușoi cu totul.
Unde mai poți fi văzută, unde mai joci, cum vezi teatrul de acum?
Vă aștept la Brașov, e frumos orașul, ne vedeți într-un spectacol, faceți și o plimbare. Eu plec și mă întorc înapoi la București uneori în aceeași zi și nu mi se pare așa de lung drumul.
Repet acum la un spectacol la ARCUB, care va avea premiera pe 29 mai. Mă face foarte fericită ce se întâmplă acolo. E ceva ce nu am mai experimentat și o direcție care mă interesează.
Pornind de la cele trei întrebări Why?, What?, How? (De ce?, Ce?, Cum?), care țin de sensul oricărei „întreprinderi”, cred că tendința ultimei perioade a fost ca teatrul să se îndrepte mai mult spre Cum? și Ce? în loc de De ce?. Poate că așa e peste tot, dar nu-mi permit această afirmație. Pe mine mă interesează scopul. Scopul cu care facem ce facem, pentru care facem ce facem. Mă interesează zona de teatru performativ (deși încă nu știu exact cu ce se mănâncă) și orice m-ar putea scoate pe mine sau publicul dintr-o experiență călduță. Nu doar să ies din zona de confort, ci să creez prin asta.
Mă interesează și depășirea zonei de „reprezentație” și de „meșteșug” perfect. Simt nevoia să caut, împreună cu alți oameni, ceva ce ne modifică pe noi acum, în 2016. Caut o formă de expresie care se poate rezuma la asumarea verticală a fiecărui individ de a fi ceea ce este la momentul prezent.
Știu că părerea asta este momentană, dar îmi permit să o emit tocmai pentru a o putea dezvolta sau nega mai târziu. Cred că nu există adevăr absolut, poate doar o poziție față de diferite lucruri într-un moment anume.
Ești implicată în festivalul „Ideo Ideis”. Ce presupune colaborarea ta cu festivalul de teatru tânăr din Alexandria, cum și de ce ai ales să te implici?
Ideo Ideis înseamnă mult pentru mine. Prima dată, am fost acolo în liceu, după care a urmat o pauză, am făcut parte și din organizare, iar de doi ani sunt trainer. Cred că este unul dintre cele mai bune proiecte de educație alternativă și accept că pot fi subiectivă. Îi susțin în tot ceea ce fac. Cred în dezvoltarea conceptului de învățare prin experiență și în tineri (mai tineri decât mine). Am nevoie de ei și am nevoie să fac lucruri pentru ei. De altfel, am predat un an scriere creativă și desen la o școală din București și am fost în juriu și ca trainer și la alte festivaluri. Ultima experiență am avut-o la Brașov, la festivalul Amprente. A fost uluitor. Trupe de tineri din toată țara au simțit nevoia să vorbească despre ei. Pe noi în liceu ne pasionau toate atrocitățile pe care cel mai probabil nu le înțelegeam, și acum m-a lovit teribil: liceenii vorbeau despre cum le e lor ca elevi la școală, ce înseamnă să se îndrăgostească, cum sunt relațiile cu părinții. Erau foarte sinceri și curați și extrem de conectați la ce li se întâmplă. Am descoperit că am nevoie să fiu atentă la ei și că am nevoie să le fiu credincioasă. Ei rămân după mine și vreau să construiesc împreună cu ei.
Cum trăiește un tânăr actor în România, cum trăiești tu? Care sunt satisfacțiile, care sunt grijile, care sunt revoltele pe care ți le aduce actoria?
Eu sunt bine și sănătoasă. Asta în mare. Satisfacția vine că mă joc în fiecare zi de-a viața. Satisfacția vine și cu efortul depus in fiecare zi. Nu o să vorbesc despre salariile mici, despre lipsa de posturi din teatre, nevoia de reformă din instituții sau din scoala de teatru, lipsa de transparență sau cum mi se pare că ne comercializăm creierele. O să încerc să vorbesc despre mine.
Eu am nevoie de revoltă. De o revoltă constructivă. De a mă îndoi de lucruri și de mine. De asumarea unei decizii cu privire la cine sunt. Nu cred că știu să fac diferența între om și artist. Eu sunt tot ceea ce sunt. Poate că sunt tâmpită având impresia că viața mea e și drumul către meseria asta, dar nu simt că aș face vreun sacrificiu sau că mă împiedică în vreun fel, dimpotrivă.
Am nevoie de o comunicare cât mai sinceră și cât mai cu cărțile pe față. Am nevoie să îmi spun părerea, am nevoie de oameni care să mă ajute să mi-o dezvolt, să caut. Cred că meseria asta îmi face acest cadou. Sunt plătită să fiu eu, iar mie nu îmi este frică de asta, cu toate că sunt un om care nu are mare încredere în el.
Sunt îngrijorată de prejudecăți și preconcepții, de limitele pe care ni le punem și de compromisurile pe care tindem să le acceptam. Simt că putem depăși tot felul de convenționalități și de tipare și să ne întrebăm dacă mai suntem sau nu de actualitate. Uitându-mă la o tendință în lume, văd că se sparg granițele job-urilor și un inginer nu mai este doar un inginer cu o fișă a postului foarte fixă, are idee și despre design de produs sau despre dorințele cumpărătorilor. Mă incită fluiditatea.
Cred că avem cu toții loc și cred că ne vom și face în momentul în care căutarea noastră va fi una justă. Vorbesc abstract. O să încerc să fiu și mai abstractă și o să inventez o poveste: Ana și Paula fac amândouă prăjituri. Ana face prăjituri bune și vrea să facă prăjituri perfecte (perfect înseamnă aici ceva bine încadrat într-un tipar, care se supune regulilor, corect). Paula vrea să facă prăjituri excepționale (habar nu am ce înseamnă). Paula o să greșească mai mult. Și poate, statistic, amândouă au la fel de multe șanse să facă o superprăjitură, dar pe mine mă interesează drumul ăla riscant. Nu mă interesează atât de tare produsul perfect, dar cred că doar riscând, risc să fiu excepțională. Eu am nevoie să o sprijin pe Paula. Eu vreau s-o dau în bară.
Mai ai premii? Cât contează pentru tine premiile, cât te încurajează, cât te stimulează?
Am luat în toamnă premiul pentru cea mai bună actriță la Festivalul de Dramaturgie Contemporană, la Brașov, pentru rolurile din „Copilul problemă” regizat de Adi Iclezan, și „Privește înapoi cu mânie”, regizat de Vladimir Anton. Mă onorează că juriul (Mircea Morariu, Ion Parhon și Monica Andronescu) a decis așa. Mă emoționează și îmi doresc să cred că e o responsabilitate bilaterală. Sper că sunt OK dacă o să îi sun când am un moment de cumpănă la un rol să îi întreb cum le-a fost ziua, pentru că am de gând să fac asta (râde!). Și voi spune iar că este premiul colegilor mei și că le mulțumesc că îmi dau șansa să fiu cu ei pe scenă și să repet cu ei.
Care este cel mai important lucru pe care l-ai învățat de la un coleg de breaslă, de la un profesor?
Am învătat enorm de la oameni în tot felul de contexte. În momentul acesta, simt să spun că doamna Anca Ioniță mă tot învață să gândesc și îi mulțumesc.
Ai modele, ai mentori, ai în jurul tău oameni cărora le ceri sfatul uneori în viața profesională?
Da, și cunosc din ce în ce mai mulți oameni care mă inspiră. Cer foarte des sfaturi oamenilor de vârsta mea, prietenilor mai mari sau oamenilor cu care lucrez. Cum sunt regizoarea Liudmila Szekely Anton și Claudiu Goga, regizor. Am senzația că eu contez mult pentru ei și, indiferent de momentele în care avem păreri diferite, sunt acolo pentru mine. Cât despre mentori, ei sunt tinerii. Ei fac lumea mea.
În acest moment, votul publicului la categoria Debut este unul strâns. Ce le-ai spune celor care votează astfel încât să îi convingi să te aleagă?
I-aș ruga să facă în așa fel încât și eu, și Andreea Tănase, și Alex Voicu să avem același număr de voturi. Ce e cu atâta competiție?
Ce planuri ai pentru acest an, ce proiecte în lucru?
Vă invit oficial la ARCUB, din 29 mai. M-aș bucura să reiau spectacolele cu trupa de improvizație în București, mi-ar plăcea să filmez, aș fi mândră de mine dacă aș scrie dizertația și plănuiesc să înțeleg odată că e bine să mănânci dimineața. Aș vrea să fac voluntariat. Poate la un centru de plasament sau într-o tabără de refugiați. Plănuiesc și să nu-mi fac planuri și să mă las surprinsă.
