de Andrei Crăciun marţi, 2 mai 2017
Domnule Richard Bovnoczki, sunteți nominalizat la Gala Premiilor UNITER, la categoria „Cel mai bun actor în rol principal”, pentru Ciki din „No Man’s Land”. De ce Ciki?
Păi, până ajungi la Ciki, e o întâlnire cu regizorul…
Cu domnul Morfov, bulgar. Cum s-a petrecut?
I-am fost propus, s-a pus în discuție prezența mea în distribuție. Dar nu pentru Ciki neapărat – sau asta nu știu exact –, cert e că prima oară am dat probă pentru sergentul Marchand, un rol mai mic. Și după primele lecturi mi-a propus să citesc și Ciki. Și tot am rămas cu Ciki, după aceea. M-am reîntâlnit cu Mihai în lucru, noi mai avem un proiect împreună, la ArCuB.
„Schneider & Schuster”.
Da. M-am bucurat mult, fiindcă atunci a fost prima oară când ne întâlneam. Eu îl știam pe Mihai mai de la distanță – nu neapărat de la PRO TV sau din filme –, dintre ele, mai degrabă din filmul lui Pița, cu „Pepe și Fifi”. Și pe Ciprian Nicula, care are rol mare în „No Man’s Land” îl văzusem la Râmnicu Vâlcea.
Și el nominalizat la UNITER, pentru „O întâmplare ciudată cu un câine la miezul nopții”.
Da, cu un spectacol pe care vreau să-l văd de nu-știu-cât timp, cum se întâmplă cu multe dintre spectacolele pe care vreau să le văd… Dar îmi e așa de greu să ajung la ele…
Așadar, Ciki a fost o sumă de întâlniri fericite.
Da, da, da, dar mai am până să ajung la personajul Ciki. Ciki e încă în lucru, adică nu poți să spui că e încuiat și cheia o am la mine. E de la spectacol la spectacol, după îți dai seama că, de fapt, unele lucruri mai pot avea un cu totul alt registru…
A fost o surpriză nominalizarea pentru tine?
A fost o surpriză pentru rolul ăsta. Din punctul meu de vedere, nu e neapărat rolul cel mai complex. Are părțile lui grele, dar… E straniu, de exemplu la „Ion anapoda” de la ArCuB mi se pare mult mai dificil de susținut tot rolul pe nuanțele pe care le-am propus, care au fost găsite, care s-au născut. Asta e cu Ciki; eu mă bucur, știu că încă nu l-am găsit în întregime, adică e o parte de vreo 70% intuită – și acceptată și de Morfov propunerea; el, cumva, nu numai că a adaptat, dar a dezvoltat și pe ceea ce propuneam noi, adică nu a încercat să-și impună o direcție. E o mare bucurie că am dat drumul spectacolului.
Cam de câte ori l-ați jucat?
Acum e programat de două ori pe lună, și asta din ianuarie. Când am ieșit, am avut patru spectacole în noiembrie, după care am luat o pauză de aproape două luni, că nu s-a mai putut; trebuia să iasă o altă premieră, „Angajare de clovn”, și era blocată, cumva, scena. Scena de la Sala Studio.
Unde vă mai putem vedea? Peste tot, am auzit de la colegul Mihai Călin…
Nu chiar peste tot, dar sunt vreo 14 spectacole; majoritatea sunt la Unteatru. Dar colaborez cu Bulandra cu două spectacole, „Crimă și pedeapsă” și „Pescărușul”, la Odeon cu alte două, „Contra democrației” și „Brâncuși împotriva Statelor Unite”, cu Teatrul Evreiesc – „Stele rătăcitoare”; am șapte spectacole la Unteatru. Am două piese în regia lui Peter Kerek, care nu mai sunt programate, dar au fost făcute la Teatrul Ion Creangă și la Excelsior am un spectacol care n-a mai fost programat de aproape un an.
E mult? Sunt multe?
Acum sunt. Și se mai adaugă două, că acum repet – de-aia am și început, de anul ăsta, să-mi fac un pic de liber… Anul ăsta am avut o propunere la care am renunțat…
Din rațiuni de timp?
Da, mi-a fost propus un text excepțional, cu Adrian Titieni și cu Alexandra Fasolă, dar, făcând calculul, am zis că nu prea am cum. O să trebuiască, de acum încolo, să mă limitez la două spectacole noi pe an, nu mai multe – dacă vor veni oferte.
Și să mai treacă în neființă și din acestea care sunt.
Cam da. Acum repet cu Alexa Visarion o piesă de O’Neill, „Hughie” care nu e tradusă în română. E în premieră în țară. Și am în „Nora”, de Ibsen, rolul doctorului Rank. Cu „Hughie” va trebui să ieșim spre finalul lui aprilie și cu „Nora” în mai. Acum Andrei și Andreea Grosu m-au propus la Național într-un spectacol pe care vor ei să-l monteze, cu Victor Rebengiuc. Așteaptă răspuns, să vadă dacă acceptă colaborarea, că nu mai sunt decât doi colaboratori în afară de mine. Și pe urmă, cu Alexa Visarion deja am vorbit pentru octombrie. El vrea să monteze la Oradea și m-a întrebat dacă aș vrea să mă duc, și i-am zis că da. El a propus asta, să continuăm colaborarea – adică ce facem noi acum, la spectacolul ăsta… Mă bucură mult întâlnirea cu Alexa Visarion, pentru că pică într-un moment bun. E ca o inițiere, știi? Dorește să-mi împărtășească multe lucruri valoroase și valabile pentru meserie. Asta despre proiecte.
RICHARD BOVNOCZKI ȘI CĂUTAREA SPECTACOLELOR CARE VOR RĂMÂNE
Și cu Morfov cum ați lucrat?
Mihai cred că ți-a spus, în mare.
Ei doi s-au înțeles foarte bine.
Da, e un om cald, un om sensibil, un Om cu de toate, știi, cu plusuri, cu minusuri, dar e un artist profund, fragil, iubește – tot ce face, face din dragoste –, ajunge să fie pătimaș. De-aia spun că le are pe toate, dar e dedicat spectacolului. Din detalii mici, creația lui atinge autenticul și organicul; și atunci e o chestie recognoscibilă pentru tine, când privești din afară; te duci cu povestea aproape fără să mai faci un efort în plus, să stai să înțelegi. Pur și simplu mergi, intri în vâltoarea emoțiilor, a ideilor, în lumea, în universul spectacolului.
Asta este prima nominalizare la UNITER, din întreaga carieră?
Anul trecut a fost nominalizat un spectacol, „The Sunset Limited”. Pentru „No Man’s Land” m-aș fi bucurat dacă, tot așa, ar fi fost nominalizat spectacolul. Cumva, ne unea pe toți. Cred că ar trebui să fie nominalizate niște creații într-adevăr mari – știi, când se întâlnesc multe, multe lucruri, și atunci iese în evidență, în anul ăla, respiră creația aia, rolul ăla, spectacolul ăla! Și să zici: „Domnule, da, e un spectacol care o să rămână!”.
O să-l țină lumea minte.
Da, să fie antologic! Nu știu dacă rolul ăsta, Ciki, e marea mea creație. Încă o dată o spun, e o bucurie a întâlnirii – tot ce înseamnă spectacol, regizor, actori. Anul trecut, cu „The Sunset Limited”, a fost discuția: „Cum adică, ăla e un spectacol cu doi actori, se bazează pe actorie și regia e atât de fină, încât aproape n-o simți!”. Dar faptul că a fost nominalizat spectacolul, cumva tot buchetul – și regia, și actoria, și scenografia, și teatrul în sine, pentru că teatrul e important la Unteatru – m-a bucurat și mai mult.
Unteatru e încă la început.
Da, vorbeam odată cu Andreea Grosu și spunea că nu prea crede într-o competiție în artă. Nu mă gândesc acum, când lucrez la ceva: „Mamă, anul ăsta iau Uniterul!”, deși este și treaba asta că, vrei, nu vrei, ți se transmite adrenalina aia, cum se apropie… E așa, ca o beție.
RICHARD BOVNOCZKI A FĂCUT SCHI DE PERFORMANȚĂ
Mergeți la Timișoara, la gală?
Da, da, da. Mai ales soției îi place chestia asta. E o gală, e bine că există treaba asta, dar nu cred că ar trebui luată atât de mult în serios. „În serios”, în sensul de competiție. Eu am făcut schi de performanță. Nici atunci nu mi-a plăcut…
Cam cât de mare v-a fost performanța?
La nivel național – campion național –, adică eram între cei șase dintre care niciodată nu se știa care va lua titlul.
Și când s-a frânt cariera de schior și a început cea de actor?
La 17 ani.
De bunăvoie sau accidental?
La schi, două cluburi s-au unit, eu eram la un club nou înființat, care ținea de o întreprindere. La Baia Mare…
Și, până la urmă, ați renunțat la schi și ați mers la teatru.
Au fost conflicte interioare; cluburile s-au unit, pe mine m-au transferat la un alt antrenor, care fusese și antrenor al lotului, dar… mă rog, s-au fâsâit lucrurile.
Disciplina din sport ați păstrat-o și în teatru.
Disciplina – nu știu dacă am avut-o vreodată, deși m-am întâlnit cu oameni disciplinați.
Obișnuința antrenamentului ?
Da, da, da, mai mult asta. Rigoarea, munca nu m-au speriat. Antrenamentele m-au ajutat, normal.
RICHARD BOVNOCZKI, PROFESOARA DE FRANCEZĂ, CHITARA, TEOLOGIA
Și teatrul de unde a venit? Era ceva care îl prevestea?
Da, ceva l-a prevestit. Am avut o profă de franceză pe care o supăram des; și pe mine și pe alt coleg ne-a rugat doar să fim atenți la ora ei, și astfel o să ne treacă.
În liceu asta, deja?
Da, în liceu. Și, la un moment dat, mi-a zis: „Tu ar trebui să te faci actor!”. Nici nu știam ce înseamnă, cum poți să accezi la așa ceva, dacă poți să ajungi actor așa, de oriunde, chiar și din Baia Mare. Și aici am venit pentru muzică; dar e o poveste pe care am mai spus-o, de multe ori. M-am apucat de chitară la 17 ani, am avut un prieten care m-a inițiat, să zic. El mi-a zis: „Domnule, ca să nu fie doar la nivel de zdranga-zdranga în fața blocului și de făcut o formație, să te duci la o facultate!”. Dar la Conservator nu aveam cum să mă duc, că nu eram atât de pregătit, și am venit la musical. Și acolo, la musical, am dat prima oară de actorie. După care am dat și la Teologie și Asistență socială – tot prietenul ăsta m-a îndrumat. Și am zis: „Hai s-o fac!”. Între timp, în cartierul în care stăteam eu aveam un prieten care a zis: „Băi, dacă vrei, mergi la Pod!”. Nu înțelegeam, nu știam ce e. M-am dus la Teatrul Podul, m-a văzut domnul Cătălin Naum, a zis: „Bine”, și de acolo a început experiența Podu’. Și abia de-acolo am auzit prima oară de ATF, Academia de Teatru și Film.
Suna bine.
Da. Adică n-a fost ceva dorit… Au fost toate lucrurile acestea care s-au legat.
Dar în schi care vă erau modelele?
Pe vremea mea, Ingemar Stenmark – un austriac – era, pe-atunci, campionul. Alberto Tomba și ceilalți au apărut când deja mă lăsasem. Și după aia nici n-am mai…
N-ați mai urmărit?
Am urmărit, dar nu în sensul ăsta, să-i știu pe toți. Mă mai uitam din când în când duminica, atunci când arătau rezumate, sau chiar transmisii în direct. Mă uitam la câteva întreceri – cei care erau în luptă, primii 15. Știi că ei pornesc în ordine inversă. Și mă uitam, observam tehnicile, când schimbau schiurile și toate astea.
Acum mai schiați, mai aveți timp?
Da, da, da. Dar tu, pe bune, vorbești cu mine la persoana a II-a plural?
Din respect.
Hai, mă, nu se poate!
Mai schiezi, Ricky?
Da. Prima oară, după ce m-am lăsat de schi, am făcut asta după șapte ani. A fost ca și cum ieri îmi scosesem schiurile. Picioarele nu mă mai țineau, la condiția fizică m-am resimțit, oboseam mult mai repede, dar ca stăpânire pe schiuri eram la fel. Asta e diferența – dacă un copil face sport de performanță, îl va avea deja în sânge, sunt niște reflexe create.
Acum, dacă nu mai joci teatru șapte ani, după care te urcăm pe scenă, te descurci?
Cred că nu. Sau poate că da.
RICHARD BOVNOCZKI, INNOKENTY SMOKTUNOVSKY ȘI ALȚI ACTORI
În actorie ai avut modele?
Modele, în ce sens? Idoli, niciodată n-am avut. Însă m-au influențat De Niro – a fost o perioadă în care vedeam mai multe filme cu el –, Peter O’Toole…
Deci mai mult de la Hollywood.
Au fost și multe filme rusești, dar eu nu le țin minte. L-am urmărit pe Innokenty Smoktunovksy, dar eu nu țin minte numele actorilor. Îi știu pe cei de acum, Brad Pitt, Johnny Depp, Leonardo DiCaprio. Sunt mulți actori noi care sunt cunoscuți, care sunt mari, care au luat Oscarul, dar nu îi știu după nume. Nu îi urmăresc în sensul ăsta.
La teatru mai ai timp să ajungi?
Nu ți-am spus că am o restanță la nu-știu-câte spectacole?… Și spectacolul lui Ciprian Nicula voiam să-l văd mai demult, dinainte de nominalizare.
Și l-ai văzut?
Nu, nu l-am văzut. Și o să vreau să ajung și la „Amadeus”, să-l văd și pe Andrei Huțuleac. Pe Andrei l-am văzut în câteva spectacole.
E nominalizat cu tine, la aceeași categorie.
Da, cu „Amadeus”. Media de vârstă, la nominalizări, este, cred, de 35 de ani.
35 de ani, fiindcă tragi tu în sus.
Da. Ciprian are 24, Andrei cred că are 30.
Huțuleac are 26 de ani
26! Incredibil. Credeam că e mai mare.
Nu, nu e. Am făcut eu interviu cu dumnealui și atât are. E tânăr.
Da, atunci media e și mai jos. Eu am 43.
Mulți înainte!
Aproape… Sunt tineri frumoși; pentru ei e un moment, ăsta cu nominalizarea.
Da, le dă un alt start în carieră.
Nu sunt nominalizați la Debut, ci la Rol principal. E altă greutate…
La 25 de ani, e ceva.
Chiar 24, la Ciprian…
El e foarte tânăr. E bun și în „No Man’s Land”.
E foarte bun, da, da, da. Are o inteligență scenică și, dintr-o indicație, o capacitate de a reface firul, traseul, schița personajului. Și ăsta e un dat, am mai spus-o.
E talentul lui.
Da, da, da.
Al tău care e?
Cred că și la mine e un dat, cred că am un talent mai special. De obicei, eu nu sunt modest. Lumea zice că aș fi, dar eu sunt realist, sunt conștient de un dat aparte în talent, însă știu că nu-l valorific atât cât ar trebui. Acum, la întâlnirea cu Alexa Visarion simt că mă ajută să aplic ceea ce îmi doream mai mult – vânam, miroseam și căutam modul ăsta de lucru la fiecare pas, la fiecare replică – construcția unei structuri cu o bază foarte bună. În zona aceasta e talentul meu. Și la schi am avut talent, dar nu-mi dau seama… Dacă făceam altceva, poate eram bun și în treaba aia. Dar cred că actoria e, cumva, ceea ce trebuia să fac. Cel puțin, ce trebuie să fac până la… niște ani buni. Nu știu dacă asta o să fac până la pensie; dar câțiva ani buni, până reușesc să spun și eu ceva de la mine, știi? Simt că am o poveste, dar deocamdată nu sunt pregătit să o spun. Dar, undeva, zace ceva în sufletul meu – artistic vorbind. Să exprim o poveste, să o pun într-o idee. Și, până atunci, din întâlnirile astea cu regizori adevărați – mai rari, dar adevărați –, te formezi și tu.
Care au fost întâlnirile astea mari, care te-au schimbat?
Aproape toate întâlnirile au fost la nivel înalt.
Odată cu domnul Naum.
Domnul Naum, Sanda Manu…
A fost profesoara ta de an?
Profesoara de la clasă. Dan Puric, Yuri Kordonsky – îți zic acum din generațiile mai mari –, Alexander Morfov, Alexa Visarion. Dintre tineri: Andrei și Andreea Grosu, Peter Kerek; cu Theo Herghelegiu am reușit să lucrăm la „Moscova-Petușki” trei săptămâni, adică am avut o întâlnire scurtă, care atât a durat. Dar a fost o întâlnire! Structura interioară a spectacolului e destul de fragilă, pentru că, odată ce s-a lucrat trei săptămâni, nu știu dacă eram atât de pregătiți. Eu i-am spus atunci Theodorei că textul îmi place, vreau să-l lucrăm, dar să nu ne grăbim. Ea era condiționată, cumva, de un termen și am zis: „Bine, hai, o facem!”, cu gândul că după aia am să stau eu să o lucrez, dar perioada asta de repetiții, de lucru la spectacol era cea mai importantă. Cum se așază atunci… cam așa rămâne. E cam greu schimbi; sau dacă reușeam eu să mă mai întâlnesc cu ea și să zic: „Hai să ne așezăm și să stăm încă două săptămâni de-acum, să lucrăm la el!”, atunci s-ar fi putut îmbunătăți, ajungea cu totul altundeva; am fi împlinit mai bine spectacolul. Și acum simt că suferă, cumva, spectacolul, de timpul ăsta lipsă, de care ar mai fi avut nevoie. În trei săptămâni am ieșit noi, dar încă trei săptămâni ar fi trebuit să mai lucrăm.
Mai ai timp, Ricky? Pari grăbit.
Păi, uite, luna asta chiar e o perioadă încărcată. Mă refer la familie, că, în rest, timp pentru altele nu e; cred că toți suntem în vârtejul ăsta urât, când nu mai ajungi să stai cu prietenii la o terasă. Dar eu le spun „perioade” și încerc să rămână așa. Acum le-am spus și copiilor că sunt prins, dar după Paști o să mă eliberez. Și sper că va fi așa.
Câți copii ai?
Doi; un băiat și o fată. Pentru mine, asta e partea grea, că nu reușesc să stau cu ei; și pentru ei e o lipsă. Eu ajung doar seara, puțin. Abia mai apuc să le spun:„Hai să stăm măcar o jumătate de oră să ne jucăm!”.
Câți ani au?
Șase ani și opt luni băiatul, iar fata – patru ani și cinci luni. Mici și dornici de joacă, știi? Ei sunt atât de însetați, încât s-ar juca un an întreg și nu s-ar consuma. Un an întreg, la propriu.
Îi aduci la teatru?
Da, da, da.
Și?
Au fost și la unele piese în care am jucat – astea pentru copii, „Amintiri din copilărie” și „Kiki și Bozo”, le-au văzut. Au văzut și „Ion anapoda” și „Schneider & Schuster”, cu Mihai Călin. Au avut acolo și un schimb de replici cu Mihai… Dar oricum, îți dai seama, ei vorbesc despre ei – le spun ce mai face Mihai… Poartă spectacolul multe zile după. Întreabă, le reproduc din el. Cea mică e foarte pasionată; are dansul în ea, se exprimă mult prin mișcare. Am fost la prima oră de pian a băiatului și am zis: „Ana, dacă vrei, du-te și tu!”. „Nu!” – că ea e mai rușinoasă (la început, în primele zece minute). Dar când a început să cânte doamna profesoară și să fie mai ritmată în melodie, ea imediat s-a ridicat și a început să danseze acolo, în clasă. La film – de exemplu, când ne ducem la un desen animat, stă foarte încordată, așteaptă să vină momentul cu încărcătură emoțională, când începe ea să plângă, și pe urmă apar momentele de muzică (știi că majoritatea desenelor au și cântece). Și, când apare muzica, se dă jos de pe scaun și începe să danseze.
A moștenit de la tine?
Da; și Andreea, soția, e talentată. Andreea făcea treaba asta până să se nască copiii. E o persoană foarte talentată.
„Mai am până să ajung la personajul Ciki. Ciki e încă în lucru, adică nu poți să spui că e încuiat și cheia o am la mine.”
Richard Bovnoczki, actor
Foto: Mihaela Petre, TNB
