de Florina Tecuceanu luni, 24 aprilie 2017
Ceilalți doi nominalizați din acest an pentru „Cea mai bună scenografie” sunt Dragoș Buhagiar („Cafeneaua”, de la Teatrul Național „Vasile Alecsandri” din Iași) și Irina Moscu („Pasărea retro se lovește de bloc și cade pe asfaltul fierbinte”, la Teatrul Național din Târgu Mureș, Compania „Tompa Miklos”). Pentru Adrian Damian, un premiu UNITER înseamnă „un fel de recunoaștere a muncii”, după cum spune în interviul acordat uniter.ro.
Florina Tecuceanu: „Spectacolul Iarna a fost un experiment pentru mine” declara înainte de premieră regizorul Mihai Măniuțiu. Pentru dvs. ce a însemnat?
Adrian Damian: Și pentru mine, acest spectacol e un experiment, un soi de aruncare în gol fără nicio plasă de siguranță.
De ce este special acest spectacol? Dacă ne-ați recomanda să mergem să îl vedem, cum ar suna?
În primul rând,felul de a scrie a lui Jon Fosse este cu totul special, prin modul tăios în care alătură cuvintele și pentru felul în care își aruncă personajele în neant. Am căutat mult să găsesc un spațiu care să exprime acea stare de a fi pe marginea prăpastiei, acea iarnă interioară cu frumusețea ei înfricoșătoare. Am creat un decor instalație, un soi de cutie de rezonanță a abisului. Albul orbitor, contrastul dintre muchiile tăioase ale spațiului și materialitatea organică și fragilă a solului, lumina ca stare și materie sunt elementele ce intră în rezonanță cu expresivitatea actorilor. Nu știu să fac recomandări pentru spectacole, dar cred că Iarna, merită văzut pentru unicitatea lui și pentru chimia specială dintre actori și spațiu.
În 2016 ați obținut Premiul UNITER pentru scenografia spectacolului „Cântăreața cheală” de la Teatrul „V. Alecsandri” din Iași, iar în 20013 ați fost nominalizat pentru scenografia spectacolului „Viața e vis”. Se pare că dețineți „rețeta” pentru a realiza cele mai potrivite decoruri astfel încât spectacolul să fie remarcat. Câte încercări/ schițe faceți pentru a vă opri la acea formulă „câștigătoare”?
Nu cred deloc în „rețete” sau formule „câștigătoare” și nu aș putea să generalizez munca la spectacole. Fiecare are viața lui proprie, unele idei doresc să iasă imediat la suprafață, dar altele se lasă dezvelite cu greu. Sunt spectacole la care fac și câte zece sau douăsprezece propuneri diferite și sunt altele ale căror spații prind viață de la prima schiță. Dar încerc tot timpul să propun spații care să poată juca împreună cu actorii și nu decoruri în fața cărora să se petreacă spectacolul. Sunt fascinat de raporturile care se creează între corp, spațiu, lumină și tehnologie și încerc să găsesc elemente care să provoace dinamica acestora.
Anul trecut ați semnat scenografia pentru nouă spectacole importante. Pare un ritm destul de alert. Nu vă epuizează? Nu există riscul de a vă repeta?
Nu am simțit încă senzația epuizării, sunt încă foarte multe lucruri pe care vreau să le experimentez. Pentru mine, fiecare spectacol e un nou prilej de a încerca lucruri. Ideea propriu-zisă a unei scenografii sau modul în care ea se dezvoltă pe parcursul unui spectacol sunt elemente foarte volatile despre care îmi e greu să vorbesc. Dar, dincolo de idei, consider foarte important felul în care ele se materializează. Pentru că scenografia e pe scenă, nu pe hârtie, nu în schițe. Iar, din acest punct de vedere, uneori repet intenționat anumite principii tehnice pentru a le aprofunda, pentru a putea studia mai atent și pentru a perfecționa anumite moduri de realizare a unor idei. Mă bucură enorm libertatea de exprimare pe care o găsesc în teatru și de aceea mi-e foarte greu să refuz un proiect, mai ales când e unul provocator și mă înțeleg foarte bine cu regizorul. Lucrând în acest ritm, uneori, producțiile se suprapun și atunci dispare toată bucuria, aceasta fiind înlocuită cu agitația de a alerga de la un teatru la altul, dintr-un oraș în altul. Și, inevitabil, apar greșeli sau întârzieri, pentru că nu ești acolo să supraveghezi sau să rezolvi toate problemele inerente oricărei producții. Dar cu toate acestea e un ritm care pentru mine funcționează, momentan. Ideile pe care le consider cele mai valoroase mi-au venit în situații-limită și pe criză de timp. Dar, cu siguranță, nu vreau să lucrez tot așa și peste 10 ani.
Există, din perioada când erați student sau tânăr absolvent, un spectacol care v-a reținut în mod deosebit atenția? De ce?
Cred că Hamletul lui Vlad Mugur, în scenografia lui Helmut Sturmer, e spectacolul care m-a convins să dau la teatru. L-am văzut la Timișoara când eram în clasa a XII-a, după care am mers de mai multe ori la Cluj să îl revăd. M-a fascinat și atunci când nu știam mai nimic despre teatru, mă fascinează și acum când mă gândesc la el.
Ce înseamnă, pentru CV-ul unui scenograf, un premiu UNITER? Pe dvs. cum v-a ajutat?
Pentru mine a însemnat un fel de recunoaștere a muncii. E foarte important să primești anumite confirmări, din când în când. Pentru că întotdeauna există momente în care te îndoiești de tine, când crezi că nu ai ce trebuie să faci această meserie, când vrei să renunți. Și atunci e bine să existe ceva care să îți dea puterea și energia să reîncepi. Iar premiile pot funcționa, uneori, în sensul acesta. Nu cred că ele revelă valoarea unui artist, mai degrabă a unui spectacol, a unei scenografii, a unui rol, în contextul amplu al unui an teatral.
Când și de ce ați decis să urmați Scenografia?
M-am hotărât să dau la Scenografie în anul IV de actorie. Asta se întâmpla în 2008, când eram student la clasa profesorului Miklos Bacs, la Facultatea de Teatru și Televiziune, UBB Cluj-Napoca, după ce întâmplător, aș putea spune aproape miraculos, terminasem scenografia spectacolului Odihna sau puțin înaintea sfârșitului, în regia lui Mihai Măniuțiu. Atunci mi-am dat seama că asta e meseria pe care vreau să o fac.
De unde vine pasiunea dvs. pentru costume și decoruri, în mod special, și pentru teatru, în general?
Nu știu să răspund la această întrebare. Nu am copilărit în teatru și până în clasa a XII-a nici nu m-am gândit că acest domeniu m-ar putea interesa. Așa cum am mai spus, sunt fascinat de libertatea de expresie pe care o ai ca artist în teatru. E extraordinar, ca scenograf, când ai în spate o echipă care susține necondiționat proiectul și care prin profesionalismul muncii lor transformă o idee fragilă, ce exista doar într-o schiță sau o simulare virtuală, într-o realitate scenică!
Ce vă inspiră din lumea reală pentru ca apoi să transpuneți pe scenă?
Structurile și dinamica lor. Mai ales cele naturale, dar și cele arhitecturale. Și lumina, prin dualitatea ei extraordinară de a fi materie și energie în același timp! De fapt, e vorba din nou de acel raport între corp, spațiu și lumină. Asta e ce mă inspiră și mă intrigă!
Vi s-a întâmplat să fiți în pană de inspirație, să căutați o direcție și să vă rătăciți?
Mi se întâmplă de fiecare dată când încep un nou proiect. Chiar nu cred în rețete sau în drumuri bătătorite. Tot timpul încerc să deraiez de la ce știu și să caut ceva nou. Iar acest proces de „deraiere” e uneori mai violent, alteori mai puțin dur, dar cred că e indispensabil! Altfel, risc să fac mereu ce știu, fără să mă dezvolt. Ceea ce e într-adevăr dificil, este că teatrele așteaptă de la scenograf să știe toate soluțiile pentru realizarea propunerilor lor. Dar cum ai putea să știi totul, dacă e ceva complet nou și pentru tine și nu există nici un loc în care să experimentezi sau să cercetezi ceea ce vrei să propui pentru un spectacol? Și atunci dorința de a propune ceva ce îți e la îndemână devine și mai puternică. Încă prefer să risc și să experimentez ceva nou, decât să mă mulțumesc cu ceea ce știu.
Care sunt modelele care v-au inspirat/ vă inspiră ?
Nu pot să spun că am modele, dar am avut foarte multe întâlniri excepționale care m-au marcat și m-au influențat. De la Miklos Bacs, la Mihai Măniuțiu, Helmut Sturmer, Robert Wilson, ca să nu mai vorbesc de părinții mei. Toți au contribuit la ceea ce sunt astăzi.
Un actor are emoții de fiecare dată când urcă pe scenă. Cum este în cazul dvs.? Emoțiile trec după premieră? Se poate spune că dvs., scenografii, aveți arderi la fel de intense ca și actorii?
Pentru că încerc să creez spații care să joace împreună cu actorii, care să se dezvolte și să fie parteneri activi în spectacol, am aceleași emoții ca și actorii. Și cu cât tehnologia e implicată mai mult în spectacol, cu atât emoțiile sunt mai mari, pentru că riscul ca ceva să nu funcționeze crește geometric. De la un calculator care se poate bloca, la un cablu care se poate defecta, există o serie de lucruri tehnice care pot să blocheze spectacolul, indiferent câte măsuri de precauție îți iei.
Vă rugăm să ne recomandați două sau trei dintre spectacolele la care ați semnat scenografia și care se joacă în București.
Iarna, de Jon Fosse, regia Mihai Măniuțiu, coregrafia Andrea Gavriliu, Teatrul Nottara; Alcool, după texte de Ion Mureșan, regia Mihai Măniuțiu, muzica Ada Milea, coregrafia Vava Ștefănescu,Teatrul Nottara, O întâmplare ciudată cu un câine la miezul nopții, de Simon Stephens, regia Bobi Pricop, video Dan Adrian Ionescu & Mizdan, Teatrul Național București, și, în curând, Jurnalul lui Robinson, după Gellu Naum, regia Mihai Măniuțiu, muzica Ada Milea, Teatrul Odeon.
„E foarte important să primești anumite confirmări, din când în când. Pentru că întotdeauna există momente în care te îndoiești de tine, când crezi că nu ai ce trebuie să faci această meserie, când vrei să renunți.”
Adrian Damian, scenograf
