de Alina Vîlcan vineri, 14 aprilie 2017
Cum s-a transformat lucrarea care cândva a fost parte din expoziția personală a artistei, „Costum”, găzduită de Galeria Posibilă într-o astfel de felicitare? Iuliana Vîlsan nu este la prima colaborare de acest gen cu UNITER. „Propunerea de a avea de sărbători câte o lucrare de artist care să exprime o urare a venit din partea UNITER. Asta înseamnă un an de zile dedicat lui… Cum anul a început cu mine (n.r.: prin felicitarea destinată sărbătorilor de iarnă) a continuat, normal, cu sărbătoarea Paștelui. Mi se pare o idee foarte bună de a comunica prin intermediul lucrării unui artist un mesaj de sărbătoare”, spune scenografa căreia i-am adresat, pornind de aici, și câteva întrebări în centrul cărora se află, cum altfel, sărbătoarea Paștelui și teatrul. Iată ce am aflat!
Cel mai frumos Paște de care îmi amintesc a fost pe creasta Pietrei Craiului unde am văzut un curcubeu ca o aureolă pe norii care erau mai jos de mine.
Anul acesta, de Paște merg la Milano, unde mama este în spital.
Seria de 25 de lucrări „Costum” are povestea unui final și a unui nou început. Este granița eliberării care poartă transfigurat trecutul pe care viitorul îl asimilează. Poartă sensul puterii regenerative și a inefabilului androgin. Lucrările poartă puterea asumării și recunoașterii universului sensibil. Seria vorbește de puterea fragilului sensibil spre ale cărei valori ar trebui să ne întoarcem. A recunoaște asumat sensibilitatea, cu toate ale ei la pachet, e semnul uman cel mai profund și-n asta stă cu adevărat puterea umană. Lucrarea aleasă pentru felicitarea de acum transmite acest mesaj cu fragilitate, simplitate, senin.
Actorilor (și nu numai lor) le urez să creadă în lucrurile mici, de multe ori invizibile, care ne determină, de fapt, existența!
Cel mai recent spectacol pe care l-am văzut este cel la care am mers acum două zile, inclus în programul 9G la TNB, cu cei mai frumoși oameni de pe planetă. Spectacolul în regia Iris Spiridon: Do You Love Me?
Două spectacole pe care le recomand. Primul este cel pe care l-am lucrat împreună cu Radu Jude, la Timișoara, „Controversa de la Valladolid” – nu doar pentru că este un omagiu celui care m-a ajutat în viață la luarea unor decizii de cotitură, Tzvetan Todorov (coincidența face că a murit exact în timp ce lucram la acest proiect), ci mai ales pentru mesajul pe care acest spectacol îl conține: nicio agresiune nu are justificare, poate doar explicație… Și asta vorbește despre limita umană. Când suntem în fața a ceva diferit doar unghiul din care privim, codul nostru de citire, ne face să ne considerăm superiori. Superioritatea contextuală nu justifică agresiunea. Mesajul spectacolului este un apel la toleranță. Ultimele cercetări spun că ceea ce instinctual rejectează creierul uman este diversitatea. E un spectacol gândit pe foarte multe straturi, care pune o oglindă în față, contrariază, creează controverse… Și când ești atât de sigur că ești îndreptățit să-l omori, ceva te oprește să o faci, pentru că până și acest mesaj îl are conținut. Este jocul minții umane extrem de ipocrite, pus în scenă, cu toată perversitatea ei alunecoasă. Este un apel la reflexie personală în realitatea virusată pe care o trăim. Al doilea spectacol este „Psycho” la Apollo 111, un spectacol în regia lui Iris Spiridon, pe care îl începuserăm împreună, dar nu l-am putut continua, al cărui mesaj este iubirea de dincolo de moarte.
O listă cu oamenii de teatru pe care îi admir mi-e imposibil să realizez, dar pot spune că simt un vibe bun cu ce se întâmplă acum în teatru, în ciuda problemelor pe care le escaladăm. Este un motor viu, care sper să se dezvolte frumos. Îi admir pe toți creatorii care au respect și fac cu profesionalism meseria, care au modestie și generozitate, care de multe ori nu au nopți și zile, care au nebunie, dar și picioare pe pământ, care bubuie de creativitate și sunt versatili, care rămân oameni dincolo de orice, care au umor și intră în competiție doar cu propria limită… Știu, primul om care vă vine în minte e Marius Manole. E normal… Dar eu vorbesc de toți creatorii cunoscuți sau necunoscuți care se identifică cu aceste calități față de care am un respect infinit.
„Actorilor (și nu numai lor) le urez să creadă în lucrurile mici, de multe ori invizibile, care ne determină, de fapt, existența!”
Iuliana Vîlsan, scenografă
