de Andrei Crăciun miercuri, 29 martie 2017
Scumpe domnule Vișniec, spectacolul „Angajare de clovn”, jucat la Teatrul Național din București (în regia lui Ion Caramitru), după piesa scrisă de dumneavoastră, este capul de afiș al campaniei „Artiștii pentru artiști”, inițiată de UNITER, campanie menită să sprijine artiștii în vârstă și în dificultate. Practic, banii din biletele cumpărate pentru acest spectacol vor ajunge într-un fond de ajutorare a celor în nevoie. Cu ce sentimente ați primit această veste?
Este o idee luminoasă şi o salut din toată inima. Cînd am scris această piesă am fost marcat de filmul lui Fellini, Clovnii, un film documentar de fapt, în care el îşi propunea să meargă pe urmele unor clovni bătrîni, să vadă ce s-a ales de ei după anii cînd s-au aflat în lumina proiectoarelor. Iar ceea ce descoperă Felinni este destul de tragic, destul de trist. Soarta artiştilor la bătrîneţe nu este niciodată blîndă, iar societatea noastră de consum, grăbită şi uitucă, agravează lucrurile. Oameni care au avut momente de celebritate, care au fost adulaţi de public, care şi-au adus aportul la ceea ce aş numi patrimoniul artistic al unei ţări, se pot trezi pe la 65 sau 70 de ani, sau mai tîrziu, total uitaţi de public, de noile generaţii, de societate şi de lumea mediatică. Sprijinirea lor materială mi se pare o datorie de onoare a societăţii, iar iniţiativa UNITER-ului este exemplară în acest sens. Ar mai trebui organizată însă şi sprijinirea lor morală, readucerea lor în actualitate prin reîmprospătarea memoriei… În orice caz, mă bucur că piesa mea reprezintă un prilej de meditaţie la soarta artiştilor care îmbătrînesc, care uneori se simt marginalizaţi, uitaţi, abandonaţi. Aceşti artişti reprezintă un tezaur al memoriei sociale, măcar din acest punct de vedere ar trebui vizitaţi şi cultivaţi. Nu ştiu de unde vine expresia cine nu are bătrîni să-i cumpere, dar ascunde atîta înţelepciune…
Cum se vede de la Paris situația artiștilor de vârstă? Cum își onorează Franța seniorii? Care sunt asemănările și deosebirile față de cele ce se petrec la București?
Franţa a creat de multă vreme un statut special pentru artişti, cel de intermitent de spectacol, care le uşurează enorm viaţa. Iar diversele asociaţii profesionale, cum ar fi Societatea Autorilor şi Compozitorilor Dramatici (din care fac şi eu parte), au un departament care se ocupă în mod special de artiştii aflaţi în dificultate. Sigur, lucrurile nu sunt niciodată simple, chiar şi în Franţa există cazuri de artişti uitaţi şi care şi-au sfîrşit viaţa în mizerie.
„Angajare de clovn” este piesa care vi s-a tradus cel mai mult și care se joacă mai mult decât oricare alta scrisă de dumneavoastră. Ea este aceea care v-a adus și cele mai mari satisfacții?
Pot spune, într-adevăr, că a fost o piesă care m-a recompensat. Este ca şi cum un text ţi-ar spune „pentru că m-ai scris, am să te ajut să vezi lumea şi să cunoşti mulţi oameni pasionaţi”. Şi am călătorit într-adevăr mult pe urmele acestei piese, pentru că aceşti „clovni” au fost montaţi în diferite oraşe sau ţări. Ei m-au dus prima oară în Turcia şi în China, la Piccolo Teatro din Milano, în Danemarca şi în Peru, la Chicago şi la Sankt Petersburg… Ca să nu mai spun că la Festivalul de la Avignon, din 1992 încoace, s-au perindat cel puţin şase sau şapte montări cu acest text. Unii dintre cei care s-au îndrăgostit nebuneşte de piesa mea au fost chiar clovni celebri, precum trupa LES MACLOMAS. Spectacolul lor mi-a deschis, în urmă cu vreo 20 de ani, porţile unui teatru important din Paris, Théâtre du Rond-Point des Champs Elysées, producţia fiind asigurată atunci de teatrul franco-român iniţiat de UNITER, iar regizorul era Alexandru Tocilescu. Într-un fel, această piesă m-a ajutat să construiesc şi poduri culturale între România şi Franţa… Iar faptul că acum „clovnii mei” au ajuns la Teatrul Naţional mi se pare un fel de recompensă supremă.
- „Angajare de clovn” de Matei Vișniec, regia Ion Caramitru, la Teatrul Național din București
Sunteți cel mai jucat dramaturg român contemporan. Scrieți teatru de peste 45 de ani. Când vă uitați înapoi, ce vedeți? Dar înainte?
Risc să vă dezamăgesc cu un răspuns prea puţin spectaculos: în urma mea văd enorm de multă muncă, iar în faţa mea văd tot aşa, enorm de multă muncă. În paralel cu munca mea de scriitor am, de 27 de ani încoace, o activitate de jurnalist (la RFI). Am scris în două limbi, am alergat mereu între casă şi radio, între România şi Franţa, de la o premieră la alta… Şi am fost obligat să refuz nenumărate invitaţii la numeroase festivaluri, saloane de carte, colocvii sau premiere cu piesele mele la care mi-ar fi făcut o plăcere nebună să asist… Mă consolez cu gîndul că în viaţă nu le poţi avea pe toate.
Cine v-a sprijinit în cele mai grele momente din cariera dumneavoastră artistică? Pe cine v-ați bazat?
Pînă la plecarea mea din ţară cel mai important ajutor a fost al părinţilor. În orice moment aveam la Rădăuţi un loc de refugiu, şi pînă la vîrsta de 31 de ani (cînd am plecat în Franţa), părinţii m-au ajutat şi financiar… Trăiam la Bucureşti un fel de boemă literară, iar cu jumătatea mea de normă de profesor nu puteam trăi decent, mai ales pe fond de penurie. Era vremea cînd părinţii veneau la copii aducînd cu ei sarsanale pline cu mîncare şi provizii…
Mai tîrziu, în cercul meu intim imediat, mi-a fost clipă de clipă aproape soţia mea, Andra, scenografă de meserie, cu care am lucrat de altfel deseori. Suntem împreună de 27 de ani. Şi, evident, mi-a dat un sens, prin simpla sa existenţă, fiica mea Joèla, care acum are 20 de ani şi este studentă la Arte decorative la Paris.
Dar am fost ajutat de multă lume în cele două vieţi artistice pe care le-am trăit, una în România şi alta în Franţa, întîi succesiv şi apoi concomitent. În cursul celor 30 de ani de cînd am ales „marea competiţie” în spaţiul francofon şi occidental, am fost ajutat de unii regizori străini care s-au îndrăgostit de piesele mele şi care au montat timp de ani de zile texte scrise de mine. Am fost ajutat si de editori, de directori de festivaluri, precum şi de traducători care, din pură pasiune petru cuvintele mele, au muncit traducîndu-le în diverse limbi. Nu vreau să dau nume pentru că mă tem să nu nedreptăţesc pe cineva.
M-a ajutat însă, din 1989, şi România, în diverse forme, începînd cu Uniunea Scriitorilor şi continuînd cu instituţii precum UNITER sau ICR… Festivalul de la Sibiu a fost şi el un loc de pelerinaj pentru mine, unde am venit aproape în fiecare an cu companii străine care mi-au montat piesele, pentru mine a fost întotdeauna important să aduc artişti străini în România, dorinţa mea fiind de a-i ajuta să descopere o ţară a cărei imagine este deformată în străinătate…
Ați regretat vreodată că nu v-ați întors din Franța să preluați direcția unui teatru – Teatrul din Constanța – așa cum vi s-a propus la un moment dat?
Nu, nu am regretat. Rămînînd la Paris am putut să aprofundez limba franceză şi să intru în circuitul francofon. Recent mi-am văzut numele într-un dicţionar al străinilor care au avut „merite” în Franţa, în diverse domenii, de la literatură la modă. Dicţionarul este publicat de Editura Robert Laffont şi se numeşte „Dictionnaire des étrangers qui ont fait la France”. A apărut în 2013 şi repertoriază în jur de 1200 de nume de străni care, de la Revoluţia franceză încoace, au „dat” ceva Franţei. Faptul că figurez acolo m-a impresionat profund, eu de fapt nici nu ştiam, un prieten mi-a semnalat acest lucru la începutul lunii martie, anul acesta. Mi-am spus: „Iată, cineva mă observă totuşi, ştie ce scriu sau ce fac”. Această prezenţă a mea în acest dicţionar este pentru mine ca un fel de Premiu Nobel.
La ce lucrează dramaturgul Matei Vișniec? Dar prozatorul ? Dar jurnalistul ? La ce să ne așteptăm în 2017?
Ca de obicei, am mai multe şantiere literare deschise şi trec de la franceză la română şi invers cam în fiecare zi. Dramaturgul are o comandă pe care vrea să o onoreze, o piesă despre memorie… Iar prozatorul avansează într-un roman în care vreau să captez raporturile noastre contradictorii cu Occidentul… În ce-l priveste pe jurnalist, el încearcă în continuare, aproape zilnic, la RFI, să analizeze delirul actualității…
Foto: Victor Iemini
Despre „Angajare de clovn” pot spune, într-adevăr, că a fost o piesă care m-a recompensat. Este ca şi cum un text ţi-ar spune „pentru că m-ai scris, am să te ajut să vezi lumea şi să cunoşti mulţi oameni pasionaţi”.
Matei Vișniec
