de Andrei Crăciun vineri, 22 iulie 2016
Iar la începutul toamnei, Gala! Nu mai e mult și se va afla cine va merge la Costinești, veți afla, nu vă temeți. În acest text însă va fi vorba despre altceva – concluziile.
Tema de anul acesta („NE-BUN PENTRU ACEASTĂ LUME”) le-a propus tinerilor actori o întâlnire cu William Shakespeare, la patru sute de ani de la moartea dramaturgului. Această întâlnire a avut și nu a avut loc.
E greu, e foarte greu să joci Shakespeare. Sunt școli de actorie care te învață – o viață – una ca asta. Sunt, dar nu în România. Se joacă mult Shakespeare și la noi – cum să nu se joace? –, dar joacă și actorii noștri cum se pricep. Din talent, din dăruire, din pasiune. Nu e însă de-ajuns. Pe scurt: a fost o temă foarte complicată pentru tinerii actori, iar asta s-a văzut. Ca spectator o simțeai teribil. Tinerii noștri actori nu sunt învățați, chiar nu sunt, să aibă o întâlnire atât de importantă.
Apoi, cei mai mulți și-au pregătit numerele singuri. Pare un diagnostic valabil pentru o generație. Mai mult, foarte mulți nu au acordat nici mult timp pregătirii Galei. Tinerii aceștia sunt deja foarte grăbiți. Cuvântul „tihnă” nu s-a auzit în Sala Mică a Naționalului din București. Au fost tineri care s-au pregătit o săptămână sau cinci zile sau trei zile sau azi-noapte, ba chiar cu cinci minute înainte să intre în scenă.
Vești bune? Talentul, talentul pur, dublat de o ambiție feroce. Școlile românești de teatru – de la Iași, de la Cluj, de la București, din toată țara asta – nu duc deloc lipsă de tineri foarte, foarte talentați. O altă caracteristică de generație pare asta: își propun să facă foarte mult (fără să aibă, în bagaj, trusele necesare unor exerciții de o asemenea complexitate). Așadar, o superficialitate în muncă, dublată de o dorință foarte mare de a realiza lucruri mari. E un paradox pe care anii care vor urma îl vor lămuri.
Textul, pretextul, curajul drumurilor care nu se cunosc
O altă concluzie: căderea textului. Texul lui Shakespeare a părut – așa cum just a constatat și Mihai Constantin – doar un pretext. Tinerii au simțit o nevoie atroce de a turna textul dramaturgului în forme noi de expresie (fie că au vorbit într-o găleată, ilustrând tema oglindirii nebuniei, fie că și-au pus zgarda de gât și au mușcat dintr-un os, și tot așa), dovedind un apetit teribil pentru performance. Au existat mari căutări, și asta e, de asemenea, foarte bine. Pare că urmează o generație care nu va merge pe drumurile cunoscute.
Și mai e ceva: numărul extrem de redus de tineri care au deja un serviciu (am reținut, de exemplu, numele Ralucăi Marina Radu, care colaborează, de pildă, cu Teatrul din Turda, a făcut opt ani de înot și avea mișcările). Iar participanți la preselecții au tot fost! Semn că Gala chiar e o trambulină. Nu sunt doar vorbe în vânt.
Au fost – în ziua a treia – și momente care m-au înduioșat. Am văzut multe lacrimi (mai multe decât în prima zi!), juriul părea, de asemenea, că și-a fixat bine standardele exigențelor (s-a auzit, des, îndemnul la mai multă pregătire și la o prezentare mai bună la anul). Am reținut numele Roxanei Neagu, care avea emoții cumplite – de mult nu am mai văzut mâinile unui actor să tremure așa. M-a tulburat. Roxana absolvise la păpuși-marionete, a vrut să iasă din zona asta, și a intrat în scenă ca un cântăreț de hip-hop, salutându-i pe toți membrii juriului, care erau pe zonă, apoi s-a pierdut în încercări complet dezarticulate de a prezenta o viziune.
Un tânăr actor deloc lipsit de calități – George Sfetcu – a sărit îndelung coarda înainte să se arate artistic. Juriul a considerat că profesionalismul i-a cam lipsit, iar băiatul, până la urmă, a fost nevoit să admită că ideea cu coarda i-a venit cu cinci minute înainte să urce scena și că a cam improvizat. El a fost, însă, foarte apreciat de public. Prieteni, colegi – publicul n-a lipsit.
Și a mai fost și George Cocos, absolvent în 2012, la Iași, care joacă și el – e colaborator al Teatrului Luceafărul. Cocoș, de asemenea deloc lipsit de calități, s-a dedat cu voluptate gag-ului, având o poftă nebună de poantă. S-a râs, dar s-a râs la poante ușoare.
Și a mai fost și Oana Marin – absolventă de la Sibiu. Doar douăzeci și doi de ani. A rămas la bustul gol, acoperit, totuși, de o cruce din leucoplast sau ceva care semăna bine cu leucoplastul negru. A interpretat foarte frumos, dovedind că vocea îi este un redutabil atu. De asemenea, a pus suflet. S-a apreciat. Spicuiesc din notițe: Oana are cinci cercei în urechea stângă și pare mult mai matură. De urmărit.
Despre frumusețe, un nas de clown, amurg și vârstă
Și a mai fost și Bianca Pintea, absolventă la Cluj în urmă cu doi ani. O fată de o frumusețe incontestabilă. A oferit un show încărcat de senzualitate, dar până la urmă nici juriul, nici ea nu au fost mulțumiți de ce a ieșit. În context, Mihai Constantin medita că, uite, frumusețea asta creează oamenilor mari așteptări. Nu e așa? Așteptăm de la oamenii frumoși ceva, întotdeauna așteptăm ceva, uneori prea mult. Căci în limitele acestor preselecții, ce a jucat Bianca nu a fost rău, chiar n-a fost.
Și a mai fost și Ana-Maria Pop, tot de la Cluj (a terminat facultatea anul trecut). La ediția precedentă a Galei HOP a reținut multă atenție cu un număr da-da extrem de tonic. Acum, Ana-Maria a fost pur și simplu copleșită de emoții și a terminat cu ochii în lacrimi. După ce a ascultat obiecțiile juriului, i-am oferit un nas de clown, roșu, dintr-un fel de burete, care nu știu cum ajunsese la mine.
S-a jucat din nou până târziu înspre amurg, apoi juriul s-a retras să delibereze. Am plecat acasă traversând un oraș amorțit, pe jumătate deja în vacanță. Și am tot mers așa, gândindu-mă la tot entuziasmul, la toate așteptările și la toate deziluziile și la toate succesele care vor urma pentru tinerii pe care i-am văzut zilele astea.
Aproape am reușit să uit cât sunt de bătrân. Mâine împlinesc treizeci și trei de ani.
Foto: Adi Bulboacă
