de Florina Tecuceanu luni, 22 februarie 2016
Cu puţin timp înaintea spectacolului pe care UNITER îl organizează în fiecare primăvară, în beneficiul artiştilor vârstnici aflaţi în dificultate, site-ul uniter.ro vă prezintă o serie de interviuri cu actori, regizori, scenografi, oameni din breaslă, pe o temă importantă: modelele (în viaţă şi în carieră).
Florina Tecuceanu: De ce aţi acceptat să participaţi la Galele „Artiştii pentru Artişti”?
Mihai Mălaimare: Este absolut normal să particip, aş zice că este obligatoriu. Am primit în anii formării sprijin, am fost ajutat, încurajat, susţinut, este rândul meu să dau tot ce pot. Sunt dator să fiu de ajutor şi trebuie să spun că sunt onorat pentru că UNITER m-a ales să particip şi direct în Gale.
Către ce modele din vechea generaţie ar trebui să se îndrepte tinerii din ziua de azi?
Ei au modele aşa cum am avut şi noi. Problema unui tânăr este să ştie să-şi aleagă maestrul, să creadă în el şi să-l urmeze fără ezitare pentru că un astfel de artist, un maestru adevărat, este persoana cea mai generoasă din lume. Modelele vechii generaţii poartă nume diverse, dar absolut toate vorbesc despre muncă, modestie, abnegaţie, respect, dragoste neclintită faţă de teatru.
Dumneavoastră de la cine aţi învăţat cel mai mult?
Întâi trebuie să vorbesc despre profesorii mei, admirabilii Moni Ghelerter, Zoe Anghel Stanca şi Geta Angheluţă. Apoi vin Beligan, Cotescu, Lecoq. Dar trebuie să spun că de la toţi cei din jurul meu am învăţat câte ceva. Şi de la maşinişti, şi de la portari, şi de la cabiniere sau femeile de serviciu, de la funcţionarii teatrului, pentru că tot ceea ce mişcă într-un teatru este cumva altfel decât în lumea de afară.
Vine lumea la Teatrul Masca? Există public pentru teatru gestual în Bucureşti?
Vine. Teatrul gestual poate că nu se bucură la prima vedere de o adeziune teribilă, dar atunci când emoţia atinge cote de nesuportat – şi asta numai într-un spectacol de gest se poate întâmpla – atunci spectatorul ştie că a devenit un fan al acestui tip de discurs teatral.
Ce spectacole aveţi în program şi ce pregătiţi pe viitor?
După o perioadă în care ne-au plecat foarte mulţi tineri cărora le acordasem toată încrederea mea şi-i distribuisem mai mult decât ar fi meritat, am putut salva doar câteva spectacole. “Romeo şi Julieta”, “Pierrot lunatecul”, “Fior d’amor în Bucuresci”, “Comedianţii”, “Gemenii”, “Căsătoria”, “Vicleniile lui Scapino”, “Ulciorul sfărâmat”. Am pierdut multe spectacole mari, precum “Comedia erorilor”, “Parcul” sau “Militarul fanfaron”, dar pregătim un desant uriaş de teatru stradal şi statuie vivantă (“Zidul”, “Arca lui Lenin”, “Poveşti”, “Iedera”, “Turnurile”) şi ne gândim la “Visul unei nopţi de vară” (în stilul living statues), “Hamlet” (interior, nonverbal). Dacă vom putea scoate şi “Erendira” (interior, nonverbal) va însemna că ne-am depăşit aşteptările.
De ce v-aţi orientat către acest gen de exprimare teatrală?
Cuvântul este purtător de minciună, este secretos şi din cauza asta se străduiesc regizorii să scornească tot felul de sensuri rescriind adesea până şi pe Shakespeare sau Caragiale. Gestul nu poate minţi, este purtător de emoţie pură, iar ca regizor pluteşti în al nouălea cer atunci când poţi crea, când poţi gândi în discurs gestual. Nu mă dau în lături nici de la vorbe, dar este foarte greu să suprapun ce se aude pe scenă cu ce se aude în mintea mea şi asta îmi dă o senzaţie de rău. Prefer tăcerea pentru că este cumplit de zgomotoasă şi îmi aleg de acolo ce sunete vreau eu.
Care spectacole sunt cele mai reprezentative pentru Teatrul Masca, de-a lungul anilor?
“Intrusa” de Borges, “Romeo şi Julieta” de Shakespeare, “Oglinda” de Briusov, “Parcul” de Mihai Mălaimare, dar în tinereţea noastră au existat câteva fără egal şi mă refer la “Medievale” de Anca Florea, “Oina” de Mihai Mălaimare, “Şi a venit Îngerul”, după Garcia Marquez.
Aveţi o amintire care v-a marcat, din anii dumneavoastră de început în actorie?
Una extraordinară, chiar. M-a chemat Beligan în birou şi mi-a spus că mâine joc în „Oameni şi soareci“, pentru că Stănescu s-a îmbolnăvit. El avea un monolog de vreo trei pagini pe care îl spunea stând într-un pat şi care era ascultat de către ceilalţi aşezaţi şi ei care pe unde se putea. Am luat textul, am învăţat vorbele, dar nu am acceptat să stau în pat, aşa că am sărit, am jucat toate personajele spre care vorbeam, am luat trei rânduri de aplauze la scenă deschisă, eram fericit.
A doua zi m-a chemat din nou Maestrul şi m-a întrebat ce mama dracului am făcut, de ce nu am ascultat ce mi-au spus ăia, adică să stau în pat şi să turui textul. “Păi, Maestre, am luat trei rânduri de aplauze, i-am rupt!”. “Ai rupt pe dracu”, îmi zice, “piesa asta a fost montată de Alexandru Finţi şi nu se schimbă un cuvânt, un sens. Tu nu vezi că Piersic însuşi joacă la fel ca la premieră? Te duci mata acasă, nu mai joci în piesa asta”. M-a văzut că eram gata să plâng şi m-a mângâiat pe cap: “Lasă, ai luat aplauzele alea… E bine. Am fost în sală, sunt ale tale, alea nu ţi le ia nimeni, dar să ştii că în teatru este nevoie de oameni ca Finţi, măcar din când în cand. Ai să-mi dai dreptate cât de curând că văd că eşti ambiţios”. I-am dat dreptate.
Ce rol aţi avut în alegerea unei cariere în acelaşi domeniu pentru fiul dumneavoastră, Mihai Mălaimare jr., care este director de imagine?
În afară de o posibilă moştenire genetică, nu cred că am avut vreun rol. El s-a îndrăgostit de un aparat de fotografiat şi asta l-a făcut să înţeleagă de ce trăieşte pe lumea asta.
Care a fost startul acestuia către cariera internaţională?
A venit Coppola în Bucureşti, a dat un fel de concurs, au venit cei mai mari operatori români şi Mihai. L-a plăcut pe el şi din clipa aceea viaţa a însemnat altceva pentru el. În această meserie este nevoie şi de un dram de noroc, doar că acesta nu vine decât dacă în prealabil munceşti până cazi în brânci. Ori Mihai tocmai asta făcea atunci când l-a căutat şi l-a găsit norocul.
I-au fost recunoscute meritele de către publicaţii prestigioase şi de critici de film din afară. Sunteţi mândru de fiul dumneavoastră?
Sunt prăpădit şi de mândrie, şi de dor căci este atât de departe! Este extraordinar, are simţul imaginii şi al măsurii în tot ceea ce face, munceşte la fel chiar dacă filmează cu Coppola sau Liam Neeson ori face vreo reclamă. Dar să ştiţi că toţi copiii mei sunt colosali. Eu am rămas în urmă ca o amintire. Ei vor avea de scris pagini în arta românească. Mihai este director de imagine, Alexandru este violonist, Ştefan este un scriitor colosal, iar Catinca este o pictoriţă minunată. Sunt foarte mândru. Foarte!
MODALITĂŢILE DE PARTICIPARE A DONATORILOR FINANCIARI LA CAMPANIA „ARTIŞTII PENTRU ARTIŞTI” SUNT:
Sponsorizări dedicate Campaniei
Donaţii în contul Campaniei
formularul de 2 % din venitul global
cumpărarea de bilete (donaţii medii sau mici) pentru vizionarea spectacolului de caritate organizat în fiecare an ca punct central al campaniei, în jurul datei de 27 martie.
Contul Campaniei „Artiştii pentru artişti
Fondul de Solidaritate Teatrală
cod IBAN RO40RZBR0000060007801286
deschis la Raiffeisen Bank, Agenţia Piaţa Amzei
Mai multe detalii despre Campania „Artiştii pentru artişti“, aici.
Foto: Lucian Muntean
