de Florina Tecuceanu miercuri, 6 ianuarie 2016
Florina Tecuceanu: La 25 de ani de la înfiinţarea UNITER, care credeţi că sunt cele mai mari reuşite ale instituţiei? Dar lucrurile pe care le putea gestiona mai bine?
Adi Carauleanu: „Doctorul” din piesa „Vizita bătrânei doamne” îi spune la un moment dat „miliardarei”: „Nu suntem săraci, stimată doamnă, suntem doar părăsiți!”.
Marele merit al UNITER-ului este ca ne-a strâns în jurul său, a realizat că nu suntem „săraci”, ne-a promovat și ne-a implicat, ne-a întrebat și ne-a răspuns, ne-a ajutat și încurajat, ne-a cerut părerea și a ținut cont de ea, a știut să „exploateze” talentul, generozitatea, inspirația noastră, făcându-ne să realizăm că în mod cert nu suntem „părăsiți”, suntem chiar necesari, indiferent de timp ori strategii.
Ce v-au oferit ultimii 25 de ani, în cariera dumneavoastră?
Au fost ani buni, în care am avut putere și forță să apar pe scenă, pe platouri de filmare, la catedra Școlii de Teatru, la Radio și TV, să scriu, să observ, să dau și să primesc, să am grijă de familie, să citesc, să descopăr echilibrul în delicata funcție de director artistic al unui Teatru.
Care sunt rolurile care v-au reuşit “cel mai bine” în spectacolele de la TN Vasile Alecsandri din Iaşi?
Îmi aduc aminte cu bucurie de roluri ca: Puck din „Visul unei nopți de vară” de William Shakespeare, Lvov din „Ivanov” de A.P. Cehov, Treplev din „Pescărușul” de același autor, Alchonon și Hurmița din „Teibele și demonul său” de Isaac Bashevis Singer, McMurphy din „Zbor deasupra unui cuib de cuci” de Dale Wasserman, Trofimov din „Livada de vișini” de A.P. Cehov, Robespierre din „Robespierre și regele” de D.R. Popescu, dar n-am să uit niciodată rolul meu de debut: Ruzante din „Moscheta” de Angelo Beolco Ruzante!
V-am văzut la Bucureşti, în FNT, în rolul doctorului din „Vizita bătrânei doamne”, un spectacol de mare impact emoţional. Cum este primit de ieşeni acest spectacol?
Este un spectacol care se joacă în continuare cu „casa închisă” și se încheie invariabil cu ovații! Un mare spectacol!
Aţi fost director artistic al acestei instituţii până anul trecut. Care sunt cele mai importante realizări ale dumneavostră în această calitate în cadrul acestei instituţii?
Anul acesta, în luna martie, de ziua mea, mi-am facut un cadou: mi-am dat demisia din funcția de director artistic! După aproape douăzeci de ani, sunt fericit să spun că mă mândresc că am deschis o „cale specială” în Teatrul Național din Iași, prin aducerea acum șaptesprezece ani a regizorului Alexander Hausvater, care a început o frumoasă colaborare cu noi, prin montarea celebrului (zic eu) spectacol „Teibele și demonul său” de I.B. Singer.
Cred că trupa noastră de actori este cea mai fericită dar și invidiată, pentru că au fost invitați apoi, să lucreze cu noi, cei mai importanți oameni de teatru, regizori, scenografi, muzicieni, coregrafi sau light-designeri.
Din aceste colaborări, s-au născut spectacole premiate la cele mai importante festivaluri, s-au născut premii pentru regizori, actori sau scenografi, s-au născut turnee în întreaga țară dar și în Germania, Franța, Italia, Grecia, Republica Moldova, Coreea de Sud, Ucraina, Polonia, Spania.
Trupa a devenit foarte performantă în felul acesta și recunoscută, iar sălile sunt pline de spectatori. Despre asta trebuie sa fie vorba în Teatru. Regret enorm că timp de șase ani, din cauza programului încărcat pe care îl necesită direcția artistică, nu am mai putut juca în spectacole. Dar am revenit de curând cu „Igor” din „Iarna dragostei noastre” de Nadejda Ptușkina.
Desigur, ar mai fi multe de spus și de bine și de mai puţin bine, și de recunoștință și de răutate, și de soare și de nori… Odată a căzut chiar grindină, deși era senin și efervescent!
… Munca într-un teatru se face în comun. Toți participă într-un fel sau altul. Una dintre cele mai mari realizări ale noastre (la care, desigur, am participat și eu) este restaurarea Sălii Mari și a întregului Teatru Național. Suntem fericiți să lucrăm într-unul din cele mai frumoase Teatre din lume.
Nu sunt un revoluționar, dar fac lucrurile foarte bine. Semnul meu zodiacal înfățișează doi pești: unul înoată în aval, celălalt, în amonte. Eu sunt cel ce se lasă purtat de apă. Sau de destin!
Aţi semnat regia la numeroase spectacole, puse în scenă şi la alte teatre din ţară… Nu mulţi actori trec de partea “cealaltă” a scenei… În ce moment aţi conştientizat că puteţi construi un întreg spectacol, nu doar un rol?
Cred că munca cu studenții de la actorie, descoperirile făcute împreună, bucuria jocului, finalizate în spectacole de licență, m-au împins spre realizarea unor spectacole cu actori profesioniști, în teatre profesioniste, de care sunt foarte mândru.
Aţi montat spectacole cu studenţii, unele fiind premiate la festivaluri internaţionale. A transmite arta ta altora este şi aceasta o… artă. Tinerii au nevoie de repere şi au nevoie de formatori. Vă asumaţi rolul şi responsabilitatea de a fi “formator” într-o lume din ce în ce mai abrutizată şi mai imbecilizată de televiziune şi internet?
După cum vă spuneam, perioada în care am lucrat cu studenții a fost una plină de viață și bucurie. Funcționam ca o „gașcă”, descopeream împreună, „furam” unii de la alții, căutam… revelații, inovam (multe examene – Cehov, Shakespeare – au fost construite în spații reale: păduri, livezi, lacuri). Încercam să-i fac să înțeleagă ce este adevărul, să îi feresc de fals, de scheme, să conștientizeze și să se formeze ca artiști ce nu vor „minți” niciodată pe scenă. Pentru că teatrul e artă, nu divertisment cu pretenții artistice.
Pe dumneavoastră cine v-a format?
Am parcurs, în cadrul IATC-ului, patru ani extraordinari alături de Domnul Petrică Vasilescu și Doamna Geta Angheluță, doi fabuloși profesori de teatru.
Aţi publicat două cărţi de poezie, aţi realizat o expoziţie de fotografie – este clar că exprimarea dvs artistică transcede spaţiul scenei. Aţi avut “manifestări artistice” încă de timpuriu?
Da, am debutat în Dacia Literară și Convorbiri Literare cu poezii care apoi au fost strânse, alături de altele, în două „cărțulii” de versuri. Poeziile mele sunt, în marea lor majoritate, portrete-metaforă făcute cu ajutorul „vorbelor” (cum îmi place mie să spun) colegilor din teatru.
Da, m-am „jucat” cu metafore-cuvânt încă din adolescență, undeva, pe malul Dunării, în orașul în care m-am născut, Calafat. Eram veșnic îndrăgostit, cu capul în nori, credeam orice – parcă acum sunt altfel ?! – citeam mult, desenam – n-am putut să cânt niciodată! – eram un bun sportiv și un elev silitor!
Expoziţia foto a fost realizată la Calafat, oraşul dumneavoastră natal şi a fost intitulată “Acasă”. Ce legături mai aveţi cu acest oraş?
Dunărea s-a revărsat în anul ăla inundând câmpuri și păduri, case și gări. Mi-am luat aparatul foto, m-am urcat în mașină și am „făcut” șapte sute de kilometri până la Calafat. Așa s-a născut expoziția de fotografie. Imagini cu parcuri, străzi, clădiri, valuri, trestii, fântâni, poduri, prieteni… imagini-dor! Acolo m-am îndrăgostit prima oară, acolo am scris primul vers, am desenat prima pasăre, acolo e mama mea, e fratele meu, acolo nu mai e tatăl meu, e grădina mea, e casa mea, e „bătătura” mea, e via mea… e Dunărea mea!
Cel mai recent spectacol în care vă putem vedea este „Iarna dragostei noastre”, care se joacă la T.N. „Vasile Alecsandri” din Iaşi. Care este povestea, pe scurt, şi cum descrieţi personajul pe care îl interpretaţi?
E un spectacol cu patru personaje, care, așa cum spunea cu drag regizorul Emil Gaju, „îți cerne în suflet, precum o fantastică ninsoare, speranța, credința și dragostea. Aici, în această Casă, domină iubirea adevărată, cea care nu dispare odată cu trecerea anilor. Nimerind aici, dar deloc întâmplător, un om chinuit de singurătate și angoase, se debarasează de tot ce este inutil și obsedant, regăsindu-se pe sine însuși, regăsind, de fapt, iubirea.” Ăsta-s eu, adică Igor, care împreună cu Tania, Sofia și Dina (Doina Deleanu, Mihaela Arsenescu-Werner și Irina Răduțu), vă invităm să ne vedeți. Vă urăm din tot sufletul: La Mulți Ani!
