de Florina Tecuceanu luni, 7 decembrie 2015
Uniunea Teatrală din România (UNITER) a împlinit 25 de ani de existenţă, în 2015. Site-ul uniter.ro vă prezintă o serie de interviuri cu membrii Senatului UNITER.
Florina Tecuceanu: La 25 de ani de la înfiinţarea UNITER, care credeţi că sunt cele mai mari reuşite ale instituţiei? Dar lucrurile pe care le putea gestiona mai bine?
Ozana Oancea: Eu cred că UNITER face foarte multe. Cred că UNITER a însemnat enorm în anii ’90. Iar acum, când nu mai suntem în anii ’90, ar fi nevoie de mai multe resurse – financiare, permanente – care să permită funcţionarea unei echipe permanente mai mari, care să monitorizeze ce se întâmplă în lumea teatrală din afara României şi din ţară, să preia modele, să propună proiecte noi, serios documentate. Şi cred că unele programe vechi ale UNITER, abandonate, acum ar trebui reluate.
Care ar trebui să fie strategia UNITER pe termen mediu şi lung?
În primul rând, ar trebui să îşi apropie mai mult generaţiile mai tinere şi foarte tinere. Să le câştige încrederea. Apoi, aşa cum spuneam şi la prima întrebare, să îşi asigure resurse mai multe, care să îi permită să funcţioneze ca o centrală, care să colecteze şi să gestioneze eficient un volum mare de informaţie. UNITER, după părerea mea, trebuie să poată să fie mai mult. Probabil că FNT şi Gala HOP, care cresc acum spectaculos, sunt paşi în această direcţie.
Ce v-au oferit ultimii 25 de ani, în cariera dumneavoastră?
Ultimii 25 de ani din cariera mea sunt primii 25 de ani. Sper să mai am destul timp să mai adaug la ceea ce am făcut până acum – am trăit şi experienţa de actor angajat, succesul personal într-un mediu protejat, ca actriţă a Teatrului Naţional Craiova, în anii lui de maximă glorie, şi un pic din rătăcirea prin alte teatre (Bucureşti, Lausanne), cu câte un spectacol în calitate de actor colaborator, şi un pic din gustul incertitudinilor şi libertăţilor actorului independent.
Vă ocupaţi – de câţi ani? – de organizarea FNT, care nu este treabă tocmai uşoară. Când aţi descoperit că aveţi aptitudini organizatorice? Este dificil să pendulaţi între cele două – actoria – şi munca de manager/organizator?
Am colaborat cu FNT începând din 2006 – uneori cu sarcini mai complexe, alteori cu unele mai mărunte. Nu cred că există un moment când am descoperit că aş avea aptitudini organizatorice (“organizare” e un cuvânt urât- pentru urechile mele). Există, de pildă, un moment în care m-a umplut de bucurie faptul că mă ocup şi de aşa ceva: aplauzele de la finalul reprezentaţiei cu “Izabella’s Room” (Needcompany, ediţia FNT 2007).
Care sunt atribuţiile dvs. în această calitate, la FNT? Dar la TIFF – ştiu că vă ocupaţi şi de organizarea TIFF…
Cu varii intensităţi, m-am ocupat de invitaţii din străinătate, de spectacole străine, de traduceri. Şi la TIFF – cam la fel. Acolo dimensiunea a fost mai amplă, pentru că şi participarea internaţională e semnificativ mai mare şi e o altă dinamică. Acolo am muncit mai mult şi un pic mai aventuros şi am învăţat foarte multe.
Tatăl dvs., regretatul George Oancea, a fost actor. Cu siguranţă v-a inspirat atunci când aţi hotărât să daţi la Teatru. Care este cea mai importantă lecţie – de actorie, dar şi de viaţă – de la tatăl dvs.?
Tatăl meu, George Oancea, a încercat să mă facă să nu-i calc pe urme. Cred că a fost unul dintre lucrurile care i-au reuşit cel mai puţin în viaţă. Îi calc pe urme şi îi semăn, doar eu ştiu cât de mult, în bune şi, mai ales, în neîmplinite.
Mi-a rămas în memorie momentul când a atras atenţia asupra chipului actorului pe ecran. M-a făcut să conştientizez. Ce-i drept, am aşteptat destul înainte să pot să şi exersez eu însămi acest tip de control. Am mai învăţat de la el marea lecţie despre cum se îndură cu multă demnitate suferinţa.
Aveţi un fiu, Barbu…. Care sunt cele mai importante lucruri pe care credeţi că ar trebui să le transmitem copiilor noştri, azi, când provocările, dar şi pericolele sunt altele decât cele în care am crescut noi?
Nici nu poate fi vorba ca eu să compar copilăria şi adolescenţa lui – Barbu are 14 ani acum – cu a mea. Şi nu cred că există un răspuns valabil pentru toată lumea. În cazul meu, al lui, cred că importante sunt atenţia la întâmplările din jur. Cred că e important să îţi descoperi devreme vocaţia şi să te pregăteşti intens, asiduu pentru a o practica. Dacă îţi ştii locul, menirea, rolul, eşti cât se poate de la adăpost.
Aţi jucat în multe dintre spectacolele lui Silviu Purcărete, timp de zece ani, la Craiova. Practic, aţi avut un mentor foarte bun, de la care aţi avut ce învăţa. Ce alţi oameni au lăsat o amprentă semnificativă în evoluţia dvs. ca actriţă?
Datorez profesorilor mei, Mircea Albulescu şi Adrian Pintea, şi actriţelor pe care le-am privit de aproape, în mod insistent: Irina Petrescu, Valeria Seciu, Maia Morgenstern, Oana Pellea.
V-aţi născut la Bucureşti, aţi crescut la Sibiu, aţi fost angajată la Craiova. Cum au fost copilăria şi adolescenţa dumneavoastră? Datorită căror împrejurări aţi „migrat” între aceste oraşe?
La Sibiu – pentru că acolo erau bunicii, la Craiova – pentru că acolo era Emil Boroghină, care m-a primit la teatrul lui şi, sigur, Silviu Purcărete, care mi-a răspuns încurajator unei întrebări puse pe scările facultăţii, într-o clipă de elan. Iar la Cluj – pentru că acolo e TIFF- ul. A fost o perioadă în care am umblat mult. Dacă te opreşti pare ceva mai greu să te dezlegi iar de obligaţiile de Bucureşti. Dar… never say never.
Copilăria şi adolescenţa… Cred că era grozav dacă aş fi avut mai multe întâlniri cu oameni care să îmi deschidă ochii mai tare. Dacă cineva vreodată ar fi avut capacitatea şi curajul să îmi dea un posibil „preview” – cu variante şi context… Dacă cineva ar fi tras de mine, concret, să fac, să învăţ mai mult, să nu-mi fie ruşine… Ar fi fost grozav! În rest, am avut noroc de familie, colegi, profesori şi de o şcoală unde, de multe ori, era cât se putea de bine.
Cu filmul „Felicia, înainte de toate” aţi luat premiul de interpretare la TIFF. Cum aţi văzut acest premiu din postura de „organizator”?
Posturile se pot separa foarte bine. Era şi foarte simplu să nu fiu luată în discuţie pentru premiile de la TIFF (a fost şi unul pentru debut în cinema – la 42 de ani – în competiţia românească, ca să se evite eventuale discuţii. Eu una nu am citit sau auzit că n-ar fi fost OK.
Dacă interviul ăsta ar conţine întrebarea: “Ce ţi-ai dori foarte tare, în plan professional?”, ar fi să mai iau premii de actorie la festivaluri pentru care muncesc. Pentru că muncesc pentru festivaluri importante, curajoase şi oneste. Aş vrea să mai joc în filme şi spectacole care să merite să fie prezente acolo.
Vă analizaţi interpretările? Vă lăsaţi surprinsă de propria persoană sau faceţi analize reci, lucide?
Încerc întâi să mă eliberez de îmbelşugatul autocontrol, iar apoi să-mi văd erorile, ca să nu le repet în viitor.
În ce spectacole sau filme vă vom vedea în 2016?
Lucrez acum la un proiect de film de scurtmetraj. L-am scris, în mod surprinzător. Îl facem. Joc în el.
