de Florina Tecuceanu luni, 29 iunie 2015
Florina Tecuceanu: Există o unanimitate a psihologilor – de orice formaţie ar fi ei – aceea că prima parte a vieţii, copilăria, este definitorie pentru formarea noastră ca indivizi. Unde a copilărit, cine şi cum l-a influenţat pe Marius Damian?
Marius Damian: Am copilărit în Focşani pe strada Vâlcele la numărul 62. Într-o casă cu multe suflete, dintre care două surori gemene, mama, bunica, mătuşa, unchiul şi verişorii mei. Înainte de divorţul părinţilor mai mergeam şi pe la Vulturu, o comună din judeţ, unde i-am cunoscut prea puţin pe bunicii dinspre tată.
Zgomotoasă, cu privaţiuni în educaţie, fără un model patern, cu porniri modeste, departe de marele oraş, de teatru, operă sau muzee, dar cu multă joacă, cu talent la desen, cu un cimitir în apropiere, cu gara la fel de aproape ca şi trenurile ei mereu puse pe plecare, cu multă lume perindându-se în vizită, cu figuri pitoreşti de oameni ai locului, copilăria a trecut frumos.
Teatru ascultam la radio, când mama croia la maşina de cusut noaptea târziu. Alteori vedeam teatru la TV, în zilele de luni, de trei ori pe lună – în cea de-a patra era teatru liric, care nu mă atrăgea prea tare. Şi nu eram tare de urechi…
De ce ai dat la Teatru?
La Liceul Militar din Câmpulung Moldovenesc, în clasa a douăsprezecea, domnul profesor de Limba şi Literatura Română, Dan Căpitan (Domnul să-l aibă în pază!) mi-a spus că aş putea da la Teatru, pentru că, pe lângă momentele de pe scena liceului, m-a auzit spunând “Sara pe Deal” într-un fel ieşit din tipar, cu o interpretare excentrică.
A apărut un firicel de idee, însă spre final de liceu aveam pregătită mapa pentru Arte Plastice. Din motive obiective, am pierdut înscrierea în sesiunea de examen şi, după ce am refuzat cariera militară, am ajuns student bursier la Facultatea de Construcţii din Iaşi. După prima reprezentaţie văzută de mine pe scena unui teatru – „Don Juan” la Teatrul Naţional din Iaşi – am zis că asta vreau să fac. Şi-n următorul an eram student la Teatru la Târgu Mureş.
Ce amintiri ai de gala HOP 2004? Aveai emoţii?
Da. Aveam emoţii. Venisem cu un fragment dintr-un spectacol lucrat cu fineţe împreună cu Cristi Juncu şi voiam să fie primit bine. Era o ocazie să-mi cunosc colegii de generaţie de la celelalte facultăţi de teatru şi să fiu văzut de directori de teatru. Pe scurt, visam la un bufet suedez din care să aleg ceva mai bun pentru gustul meu, foarte concentrat pe a scoate capul în lumea aleasă a momentului.
Şi ai luat Premiul pentru cel mai bun actor la HOP… Te aşteptai să câştigi? Cum vezi acum rolul respectiv? L-ai face altfel?
Nu mă aşteptam, îmi doream. Ghimpl era foarte bine construit. Fragmentul era extras dintr-un spectacol frumos regizat de Cristi Juncu, în 2003, la Teatrul de Stat Oradea, unde eram angajat. După gală, l-am tot jucat prin ţară. Îl mai joc şi acum. Îl voi mai juca. Şi personajul îmbătrâneşte cu mine. În povestea noastră, a mea şi a lui Ghimpl, asta e din ce în ce mai bine.
A însemnat acel premiu ceva pentru cariera ta?
Faptul că am luat premiu mi-a dat avânt şi un capital de încredere de care aveam nevoie, ca băiat de provincie ce voia să răzbească la Capitală. Cu toate astea, după Gală, au fost puţine solicitări, şi cele care erau în ofertă nu-mi surâdeau. Aşa că am făcut un ocol şi, după un turneu cu trupa de la Oradea în Florenţa, am rămas în Italia.
Într-un an, mi-am revizuit tot ce gândisem până atunci despre teatru. Am văzut ce înseamnă afară, alt peisaj, alt demaraj. Am muncit cu braţele, mi-am plâns naţionalitatea pe malul Mării Tireniene, l-am cunoscut pe John, fotograf la pensie, fost colaborator al familiei Richard Burton – Liz Taylor. Am fugit prin Piazza Di Spagna să-l cunosc pe Jon Voight, am dat nişte castinguri, am jucat un spectacol în Napoli, am primit o ofertă de lucru pe modul pedagogic, dar nu aveam acte.
Eram de opt luni un ilegal. Forţat de împrejurări şi obligat de poliţie, m-am întors în ţară şi-am rămas în Bucureşti, unde am zis să mai profit de capitalul de imagine câştigat la HOP. Cât mai rămăsese. Încrederea dată de HOP era intactă. Mi-a lipsit o vreme scena, dar am continuat să joc Ghimpl-Netotu, peste tot – prin baruri, restaurante, pivniţe, cârciumi – şi-ntr-o zi a sunat un telefon. Domnul Dabija mă chema să joc un rol la Act. Doamne-ajută!
Joci în câteva spectacole la Teatrul Odeon, unde eşti angajat, dar ai şi colaborări extra. Ce te atrage atunci când eşti prima oară în contact cu rolul, în faza de citit…?
Sunt şapte, care, daţi-mi voie… nu sunt câteva. Se joacă, sunt bune, au săli pline. Mersi. Revenind la întrebare… Mi-am dorit să fiu în trupa Odeonului. Din toată oferta de Bucureşti, mi se părea cea mai onestă şi mai pe placul meu. Avea pe atunci spectacole bune.
Puteai să vezi pe scena lui Dabija şi Afrim. Nu-i cunoaşteam tot trecutul, dar îmi plăcea prezentul. Şi cred că asta e sigura putere adevărată a unui teatru şi a unei trupe: prezentul. E greu să fii azi cel mai bun, căci numai bătrânii se laudă cu ce a fost şi nebunii cu ce va fi.
Mediocritatea bate la uşă zilnic ca o dependentă de droguri uşoare, prietenoasă, afabilă, cu relaţii, cu priză la directori, puţină la minte, puţină în aspiraţii şi mereu predispusă la a lua nota bună a spectatorilor. Ţine de altceva, iar acest “altceva” se numeşte viaţă. Restul, pe scenă, este o blasfemie cu lumini, muzică, cortină şi lumea bună căscând fericit. Astăzi la Odeon e bine. Mâine va fi şi mai bine. Trupa tânără este valoroasă. Am luat un premiu UNITER. Lucrăm cu Afrim. Din toamnă cu Dabija. Şi noua stagiune va fi mai bună decât cea care tocmai s-a încheiat.
La fel este şi cu rolurile. Toate te incită, toate te excită, toate te pun la încercare. Niciunul nu trebuie să rămână mai mult decât trebuie. Altminteri e bolnăvicios, trist, penibil. Nu văd actoria ca o culme a expresiei absolutului. Nu e muzică. E joc. Iar jocul are alte reguli, în care unii câştigă, alţii pierd. Miza vulgarizează scopul. Orgoliul umbreşte inteligenţa. Maeştrii au şi ei derapajele lor. Ca actor îmi place mai mult efemeritatea. Şi dacă Galateea a dat senzaţia vie spectatorului, chiar şi numai pentru o fracţiune de secundă, eu am reuşit.
Ce rol te-a dominat atât de tare încât să persiste şi după ce ai ieşit din scenă? Se spune că Daniel Day-Lewis a mers în scaun cu rotile încă două luni după rolul din “My Left Foot”. Ţi s-a întâmplat aşa ceva?
Îmi place actorul acesta. Chiar foarte mult. Dar, cred că două luni înainte de filmări pare mai sănătos mintal, decât două după. Am mai auzit cazuri în care marele Cutărescu a fost luat cu Salvarea, a fost scos pe braţe, a leşinat, a băut ca să înveţe ce-i aia, a slăbit, s-a îngrăşat, a încercat să se sinucidă, i se şopteşte textul în cască, respiră încă, etc. Mă rog, multe fac parte din fişa postului fie pe pagina „virtuţi profesionale“, fie pe pagina „mistificări personale de succes“.
Rolurile nu mă domină, încerc să le ţin în frâu. Mai apar gesturi, reflexe, mişcări. Dintr-odată, te-miri-unde şi te-miri-cum. Cel mai înfricoşător este când anumite texte au legătură cu realitatea sau par să fi fost premonitorii. Dar aici intru într-un capitol mai ciudat al gândirii mele. Acum lucrez la un rol care mă solicită mult şi mă pune pe gânduri. Abia aştept să-i dau liber la premieră. Atunci scap de povara lui. Îl las să existe pe scenă şi el mă lasă să-mi văd de ale mele în viaţa mea. Ăsta-i pactul, aşa mă înţeleg eu cu ele, rolurile mele, în contract.
Unde venim să te vedem la premieră? Ce spectacole şi ce filme pregăteşti?
Pe moment, lucrez cu domnul Afrim (premieră în toamnă) şi o să filmez la domnul Jude. Mă bucură mult ambele colaborări. Sper să iasă bine. Să fiu bun. Mai multe nu zic.
Într-o economie de piaţă, o reclamă de notorietate e obligatoriu de trecut în CV. Prin 2010, păreai stânjenit că te întrebam despre o reclamă care avea mare succes la TV, şi nu despre teatru. Dacă te năşteai în America crezi că ai mai fi gândit astfel?
Ca tată de familie cu trei copii în România zilelor noastre, înainte de toate vreau să fie pace. Şi ca artist îmi doresc prima dată acelaşi lucru. Altminteri, la ce şi de ce ne-am mai scrie CV-urile şi cui să le prezentăm, în caz de război?
În pacea actuală, e bine. Salariile noastre au fost promovate ca fiind mici de cei care, culmea ironiei, au salariile şi primele cele mai babane pe spectacol. Nu spun nume, dar sunt nume mari cunoscute prin ziare şi TV. Sunt şi bătrâni, ce-i drept.
Deci faptul că salariul unui actor angajat e mic, e ştiut de toată lumea… Atunci de ce m-aş feri să fac tot ce îmi stă în putinţă, pe cât se poate a nu fi ruşinos şi jignitor la imaginea personală, ca să rotunjesc puţin sumele ce se perindă prin portofel? Şi poate se lasă şi cu altele…
Faima e trecătoare şi nu plăteşte facturi şi cheltuielile familiei. E bună, dacă o ai şi şti s-o foloseşti. Dacă alergi după ea, fuge de tine. Dacă te ascunzi de ea, te macină. Ideal e să-ţi vezi de treabă şi să nu te baţi cu ce ştii de piept, iar cu ce nu ştii să-ţi baţi joc de tine.
Cât despre reclame… în viaţa noastră de actori români cu puţine filme, puţine seriale, două-trei televiziuni mai bogate, cu un TVR falimentar şi fără nicio strategie (vezi BBC)… reclamele sunt precum acneea la adolescenţi. O dată şi o dată tot îţi ies în faţă. Dar nu toate sunt precum cea de la Digi în care joacă colegul Papadopol. Ăla da, spot!
De ştiut este că la noi cele mai multe reclame se fac la bere, mâncare şi, mai nou, la farmacii de suflet. Toate fac parte din categoria “intestin gros”. Asta e! Poţi spune nu? Bravo ţie! Te roade? Mult succes. Prietenii ştiu de ce. Nu m-am născut în America şi asta mă absolvă de orice alte supoziţii! Ştiu că e roşu covorul de la Oscar, dar e vorba tot de o mochetă. Ajungi pe ea, bine! N-ajungi pe ea, vezi-ţi de drumul tău. E loc mult sub soare şi viaţa e frumoasă. Încă.
