de Andrei Crăciun luni, 11 mai 2015
Ceilalți nominalizați sunt Sorin Leoveanu (pentru rolul “Hitler” din spectacolul “Mein Kampf”, jucat la Teatrul Național Cluj-Napoca) și Adrian Nicolae (pentru rolul “Gore” din spectacolul „Mobilă şi durere”, Centrul Cultural pentru UNESCO „Nicolae Bălcescu” din București).
Gala Premiilor UNITER, ajunsă la cea de-a 23-a ediție, se va desfășura luni, 25 mai, la Sala Mare a Teatrului Național “I.L. Caragiale” din București. De la ora 21.00.
De unde veniți și încotro vă îndreptați, domnule Ivanov? Astăzi unde ați fost?
(râde) O să fie un interviu despre teatru, nu?
Nu mergeți la o repetiție?
Ba da, am o repetiție muzicală pentru “Carusel”, un spectacol nou pe care o să îl jucăm în curând.
Tot la Bulandra? Tot de Andrei Șerban?
Da, dar la Sala Izvor. Am avut un calup de repetiții, destul de fragmentat, în funcție de cum poate și Andrei să vină de la New York. O să ne întâlnim pe 11 iunie cu toții pentru trei săptămâni-o lună de repetiții. O să avem și patru repetiții cu publicul, cum face Andrei. Dar în timpul ăsta noi avem foarte mult de lucru muzical vorbind.
Cum v-ați întâlnit dumneavoastră cu Andrei Șerban?
Am tot spus-o prin interviuri.
Nu contează. Nu s-au citit toate interviurile. Vor fi și oameni care acum vor citi pentru prima dată un interviu cu dumneavoastră.
La New York ne-am întâlnit. La Festivalul Filmului Românesc de acolo, făcut de Corina Șuteu, de la ICR (n.r. – Institutul Cultural Român). Corina Șuteu nu mai e la ICR, dar continuă să facă festivalul și asta e minunat. Și Andrei a venit la premiera la filmul “432” de Cristian Mungiu. Ne-am întâlnit, i-a plăcut foarte tare de mine, în anul următor m-a invitat la Columbia University, unde el e profesor, mi-a spus că își dorește tare să lucrăm împreună și normal că am fost foarte fericit să accept. Și așa am început colaborarea pentru “Ivanov”.
L-am văzut. Bun spectacol!
Este.
Ați avut deci – cum se spune acum – o „chimie” de la început cu Andrei Șerban.
Devreme ce ne-am dorit să lucrăm împreună cred că s-a produs o “chimie”.
Sunteți și prieteni de-acum?
Nu vreau să vorbesc despre lucrurile astea. Nu vreau să mergem înspre partea de can-can.
Nu e can-can, e o întrebare.
Nu mă interesează să vorbesc despre asta. Vreau să vorbesc strict despre profesie.
Să reformulez atunci: e important să existe o relație de prietenie între regizor și actori? Ajută spectacolul? Prietenia asta are granițe? Care sunt?
Bineînțeles. Dacă ești prieten cu un regizor nu înseamnă că îți permiți orice la lucru. Eu prefer să am o relație foarte bună profesional și dacă se naște și o prietenie cu atât mai bine.
Și la “Omul cel bun din Seciuan” cum ați ajuns? A fost pe fondul colaborării bune de la “Ivanov”?
Da, da, da.
VLAD IVANOV ȘI PRIMUL BRECHT
E cu totul altceva ce jucați în “Omul cel bun” decât ce ați făcut dumneavoastră în teatru și film până acum.
Sunt de fapt trei roluri diferite ale mele în acest spectacol. E și într-o cheie expresionistă. E Brecht (n.r. – Bertolt Brecht, dramaturg german). Nu mai jucasem Brecht până acum.
Și cum a fost să jucați Brecht?
E foarte interesant. E un limbaj cu totul special. E special și pentru public. Trebuie să accepți și să găsești cheia spectacolului. Pentru publicul care nu e avizat e puțin mai…
Greu?
Da, pentru că nu vezi Brecht toată ziua.
Publicul de la Bulandra cum a primit spectacolul?
Foarte bine. Se vînd toate biletele într-o jumătate de oră pe internet și direcția îl și programează ca atare.
Cât de des se joacă?
De patru-cinci ori pe lună.
E o medie foarte bună, nu?
Da.
Ce mai jucați în afară de “Omul cel bun”?
“Ivanov”.
Și e mult, e puțin, e suficient?
Cum să zic, sunt perioade în viața unui actor când joacă mai puțin. Eu am norocul să fac și film și, astfel, nu simt lipsă. Sunt ocupat.
În film pregătiți acum ceva?
O să fie un film, imediat acum, o să lucrez cu Sorin Marin, și o să fie două calupuri de filmare – unul acum în mai și unul la sfârșitul lui august. Anul acesta sunt bine. Anul trecut am jucat mai puțin. Sunt suișuri și coborâșuri în viața profesională, e normal.
VLAD IVANOV ȘI PUBLICUL
Cu premiile ce relație ați avut în carieră?
Una bună. Ele vin când vin și se întâmplă când sunt se întâmplă.
Le-ați căutat?
Niciodată. E o tâmpenie să cauți premii pentru că nu te mai ocupi de ce e esențial – de lucrul în sine.
Și cu nominalizarea aceasta la UNITER în ce relație sunteți? Vă bucură? E o recunoaștere de care aveați nevoie?
Sigur. O nominalizare ca aceasta e o recunoaștere importantă, cu siguranță, mai ales că vine din partea breslei. Dar cea mai importantă recunoaștere de care are nevoie un actor e recunoașterea din partea publicului, din partea oamenilor de teatru, care vin la spectacole și se bucură de munca ta.
Simțeați în timp ce pregăteați “Omul cel bun”, în timp ce jucați în acest spectacol că va fi important în viața dumneavoastră? Că iese bine?
Spectacolul ăsta s-a născut… cum să zic… N-a avut un parcurs foarte clasic. Adică, a fost nevoie de răbdare și înțelegere chiar din partea actorilor, pentru că mulți nu făcusem nimic expresionist, nu jucasem deloc Brecht și e un limbaj cu totul special. De exemplu, dacă am juca Brecht acum, nu m-aș uita la dumneavoastră, cum stăm acum, față în față, m-aș uita un pic într-o parte, în sală. Și dacă ar fi un spectactor să ne vadă s-ar întreba de ce fac așa. Lumea nu pricepe de ce nu mă uit la partener. Dar așa a gândit Andrei Șerban spectacolul, v-am spus, limbajul e special.
VLAD IVANOV ȘI LIBERTATEA
Vi se mai întâmplă să mergeți la teatru ca la serviciu?
Nu. Am scăpat de lucrul ăsta acum șase ani când am devenit freelancer, liber profesionist (râde).
Și merge?
E mult mai bine, sunt liber. Trebuie să ai și multă șansă ca freelancer. Trebuie să ajungi la un box office ca să poți să rămâi freelancer, să rămâi pe piață, pentru că altfel nu îți vin oferte. Dacă nu ești cunoscut nu ai oferte. E mult mai greu, de exemplu, pentru un tânăr să fie freelancer.
A fost greu să faceți pasul acesta – să plecați dintr-un teatru unde aveați o stabilitate a salariului și toate celelalte?
Deocamdată, e bine. Chestia asta cu salariul, nu știu ce știți dumneavoastră despre salariile actorilor în teatrele de stat…
Sunt mici.
Sunt foarte mici.
Dar se adunau niște bani la pensie.
Nu știu ce să zic și cu pensia asta. Niciodată nu m-am gândit la treaba asta așa mult. Mai important e ce jucăm și ce se întâmplă cu noi.
Așadar, ați judecat artistic atunci când ați ales să vă despărțiți de teatrul de stat.
Da.
VLAD IVANOV ȘI FERICIREA
Erau spectacole tot mai slabe în teatrele de stat?
Sunt spectacole și spectacole, nu judec eu treaba asta. Problema e ce se întâmplă cu mine. Mă bucur că am ajuns să aleg în ce joc, când joc, cu cine joc. Sunt mult mai fericit decât în urmă cu șase ani.
Aveți o constanță a proiectelor?
E și piața…
… în scădere?
E fluctuantă. E ca la bursă. Totul e ca în celelalte domenii – fluctuant.
Nu aveți nevoie să jucați constant pentru a fi în formă? Să aveți rutină, antrenament, ca sportivii?
Dar eu joc. De jucat joc. Problema e ce spectacole sau filme noi vin.
În ce moment e teatrul din România? E într-un moment bun?
Nu-mi dau seama. Nu aș vrea să mă pronunț eu.
Dar mergeți la spectacole?
Uneori, da. Când aud de un spectacol bun, merg, am și colegi care mă cheamă, mai ales cei mai tineri, îmi place să merg la spectacolele lor când mă invită. Sunt curios ce se joacă. E normal, dacă ești actor, să fii curios, să te intereseze fenomenul teatral.
Ce spectacole v-au plăcut în ultimul timp?
Am văzut un spectacol care mi-a plăcut mult la Teatrul Maghiar din Cluj. Cred că e un spectacol care a ieșit acum două sau trei stagiuni. Un “Unchiul Vania” extraordinar. E făcut special pentru Teatrul Maghiar din Cluj. E tot în regia lui Andrei Șerban. Sunt multe și în București, cu siguranță, dar nu aș numi neapărat unul acum.
“Ivanov” când ați jucat ultima dată?
Acum două săptămâni. Încă place.
Dar după “Omul cel bun”, oamenii ce reacții au?
Mulți pleacă entuziaști, mă bucur să văd asta.
Și spectacolul în sine e nominalizat la Premiile UNITER, poate să fie declarat “cel mai bun spectacol din România”.
Are vreo cinci-șase nominalizări (n.r. – șase), da.
Le-ați văzut și pe celelalte două spectacole cu care concurează pentru titlul de “cel mai bun spectacol din România”?
Nu.
VLAD IVANOV ȘI SERIOZITATEA
“Mobilă și durere”, care se joacă la Centrul Cultural pentru UNESCO “Nicolae Bălcescu”. E în regia lui Victor Ioan Frunză. Și “De vânzare / For sale”, la Odeon, în regia Gianinăi Cărbunariu.
Nu, n-am ajuns să le văd, din păcate. Am lucrat și eu puțin cu domnul Frunză. Chiar în debutul meu la Naționalul cel mare, aici, în București. Și peste ani de zile i-am adus aminte un lucru: “Mai țineți minte când mi-ați spus că voi ajunge un mare actor? ‘Îmi dau seama după cum repeți. Ascultă-mă pe mine, că eu sunt geambaș de actori’, mi-ați spus”. Mi-a plăcut foarte tare să lucrăm împreună.
Cum repetați? De ce i-ați sărit în ochi?
Cu seriozitate (râde).
Sunteți foarte serios la repetiții?
Profesionist.
Munciți mult la un rol?
Normal.
Mai mult decât alți actori?
N-am spus asta. Fiecare are felul lui de a repeta. M-a întrebat odată cineva cât de mult repet la un rol și i-am spus că de luni până vineri între unu și două, după-amiază, și sâmbătă și duminică între unu și trei. Și zice: “Serios?”. “Nu. A fost o glumă”. N-ai cum să muncești după un program fix. Și când mergi pe stradă, dacă ai rolul în cap, ești atent, te uiți la tot, remarci gesturi, grimase, un sacou care poate ți-ar trebui ție. Asta nu înseamnă că nu mai am buletinul la mine. Eu rămân în tot timpul ăsta Vlad Ivanov, chiar dacă merg cu personajul în mine. Un actor are simțurile mult mai ascuțite decât un om care nu se ocupă cu teatrul.
Vă mai opresc oamenii când mergeți pe stradă?
Da. Îmi face plăcere. Mă recunosc din filme, mai ales. Dar și de la teatru. Se mai întâmplă. Oamenii se bucură să mă vadă, și eu mă bucur. Și pe dumneavoastră dacă v-ar opri cineva să vă spună “V-am citit un articol și mi-a plăcut!”, i-ați spune “Hai, mă, pleacă de aici!”? V-ați bucura, nu? E normal.
UNITER v-a mai recompensat, nu?
Am avut un premiu pentru rol secundar, acum trei-patru ani. Jucam în “Un duel” de Cehov, tot în regia lui Andrei Șerban, la Teatrul Național.
VLAD IVANOV ȘI OSCARURILE
A schimbat premiul acesta ceva în parcursul dumneavoastră?
Nimic. Sigur că e o bucurie, te întâlnești cu toți oamenii din breaslă acolo, e o recunoaștere, dar durează o seară. Problema e că la noi nu e industria care există după Oscaruri. După ce ai luat un Oscar, există o industrie în spatele tău, care să te promoveze, ai rolurile asigurate…
Și cu toate acestea stârnește multe pasiuni, multă patimă, orgolii imense…
Depinde de oameni. Sunt fel de fel de oameni. Noi suntem datorită meseriei pe care o facem în prim-plan. Apărem în mass-media, dar am prieteni care lucrează în alte domenii și trăiesc exact aceleași lucruri, aceleași bucurii, tristeți, orgolii. În toate meseriile e la fel, doar că la noi se vede, fiindcă suntem expuși.
Dacă s-ar uita cineva la Gala Premiilor Contabililor din România ar vedea aceleași orgolii, nu? S-ar lua la bătaie și contabilii să fie recunoscuți.
Normal! Fiecare vrea să fie recunoscut. Acum depinde de om, de contabil, nu că ar fi ceva rău să fii contabil.
Dimpotrivă! Toți ar trebui să ne iubim contabilii.
Mai ales acum cu ANAF-ul și astea. Dacă ești mulțumit cu ce faci…
Sunteți mulțumit cu ce ați făcut până acum în teatru și film? Și cu ce faceți acum?
Da, eu sunt foarte mulțumit.
VLAD IVANOV ȘI TEATRUL DIN BOTOȘANI
A fost un drum lung și greu până aici? Am citit un articol ceva mai vechi în “Esquire” în care povesteați și un episod în care ați lucrat ca vânzător de noapte la un butic pe la Gara de Nord, după ce ați picat la facultate.
N-aveam de ales. O conjunctură.
V-a ajutat să cunoașteți viața.
Foarte mult.
Fără șansă, erați, poate, și acum tot în gheretă la Gara de Nord.
Sanda Manu spunea mereu că în meseria asta poți să fii oricât de talent, dar dacă nu ai puțină șansă…
Ați avut această șansă.
Foarte multă șansă am avut.
Și cum era la butic?
Era ceva foarte normal, mă întrețineam, orice om sănătos la cap caută să se întrețină prin muncă cinstită, nu? Și dacă are un țel luptă pentru el, pentru ideal.
Și actoria era idealul dumneavoastră?
Da, asta am simțit eu că pot să fac cel mai bine.
Când v-ați dat seama de asta?
Nu a existat un moment anume. Mi-a plăcut foarte tare de la început. La un moment dat am simțit și nevoia să merg pe drumul acesta, să fiu profesionist. Când eram adolescent îmi doream să ajung să joc pe scena teatrului din Botoșani. Nici nu visam să ajung la București! A fost o perioadă frumoasă, pentru că visam și îmi urmăream visul.
Cum ați ajuns prima dată într-o sală de teatru?
Pe vremea lui Ceaușescu, cu școala.
Cu o profesoară, ceva de genul ăsta?
Cam așa. Mergeam cu clasa, cum era pe vremea aia. Cred că și acum mai există chestia asta. Profesorii mai dăruiți îi duc pe elevi la teatru.
Și dintre toți elevii, doar dumneavoastră v-ați îndrăgostit de teatru.
Din clasă, da.
Mai știți ce spectacol ați văzut atunci?
Nu mai știu, a fost demult, tare demult.
Era un spectacol pentru copii?
Nu. Teatru. Teatru-teatru. Am văzut multe spectacole în anii aceia. Stăteam undeva pe scările teatrului, fiindcă toate locurile erau vândute. Era o doamnă drăguță care mă lăsa să intru pe degeaba să mă uit la spectacole. Mă știa. Urmăream cu înfrigurare spectacolele.
Ați mai fost recent la Botoșani?
Acum chiar foștii mei colegi de la Școala Populară de Artă sunt directori pe acolo, mă cheamă, mă invită cu spectacole… Ar fi frumos, dar e complicat să ajung cu spectacole, ține de programul teatrului, ține și de programul meu. Nu e ușor.
VLAD IVANOV N-A DEPRINS CINISMUL
Au fost și amintiri neplăcute în anii dumneavoastră de teatru?
Nu sunt omul care să se încarce cu ele. Au fost, ca în viața oricui. Dar mergi cu lucrurile bune în față, nu stai să te adâncești în cele rele, pentru că altfel devii și tu cinic și n-are rost.
N-ați deprins cinismul.
Nu.
Sunteți relaxat?
Foarte relaxat.
Așa ați fost mereu? Sau v-ați dobândit greu starea asta?
Nu. Așa am fost dintotdeauna, de mic, un om vesel.
Aveați o înclinație către spectacol încă din copilărie? Ziceați bancuri, vă dădeați în spectacol?
Da, îmi plăcea foarte mult, ziceam și bancuri, eram mai neastâmpărat.
Vă plăcea să fiți în centrul atenției?
Nu neapărat. Îmi plăcea pur și simplu să mă joc. Și acum, dacă văd copii în parc cum se joacă, stau și mă uit la ei. Sau pe stradă. La fel și când merg la unii prieteni care au copii. Sunt fascinat de jocurile copiilor, de seriozitatea lor. Au o credință absolută când intră într-un rol. Când pune un copil o coadă de mătură între picioare și spune că aia e calul lui Făt-Frumos și că zboară… Și tu dacă îi spui că e o mătură, se uită la tine foarte trist, pentru că el știe că, în clipa aia, mătura e cal. Mi-aș dori mult ca și noi să putem păstra credința copiilor. La asta se rezumă meseria de actor – să te pui într-o stare și să crezi cu tărie că în clipa aia ești personajul ăla.
Și vă iese?
Știi cum e. Doar uneori.
De ce ține toată treaba asta?
Sunt niște resorturi interioare pe care poți să le pornești sau nu. Un actor trebuie să fie ca un burete, să adune tot timpul senzații, priviri, gesturi, fel de fel de lucruri cu care să poată lucra ulterior.
Foto: Mihaela Marin
