de Uniter marţi, 12 mai 2015
Andrei Șerban: „Spectacolul nu este niciodată terminat. Am o senzaţie foarte clară că premiera este un început, nu un sfârşit. La premieră îţi dai seama de lucruri care trebuie corectate, nuanţate, să fie mai subtile ori mai bogate ca expresie… Cred că spectacolul e gata la ultima reprezentaţie, când se scoate decorul. Atunci când e gata ceva, moare. Aşadar, totul este o căutare. Pentru mine, spectacolul e un semn de întrebare, nu un răspuns.” (interviu, Adevărul)
László Bocsárdi: „Cred că noi, cei care facem teatru, nu suntem normali, de vreme ce căutăm absolutul. De câţiva ani, am ajuns la o concluzie exagerată: dacă un spectacol nu este genial, e rău. Dacă mă uit la un spectacol cu probleme, al meu sau al altcuiva, mă enervez. Pentru mine, teatru de calitate înseamnă bogăţie de sensuri exprimată cât mai simplu posibil, adică ceva irealizabil. Dar eu sper mereu că va veni o zi când voi realiza acest spectacol. Atunci, toţi cei care vor fi acolo – artişti, tehnicieni, spectatori, eu – vor trăi o explozie şi vor ajunge în rai. N-o să fie nevoie să mai trăim.” (interviu, Yorick)
Alexandru Tocilescu: „La chestia cu textul am renunţat de câţiva ani. Nu mă mai uit pe el. Asta te ajută într-un fel să construieşti spectacolul pe dinăuntru. Pentru că litera textului te fixează în ceva, te agăţi de ea. E mult mai bine liber. Asta e teoria mea. După câteva lecturi oricum ştiu textul. Şi atunci pot să mă gândesc. E altceva când ai libertate şi nu buchea cărţii.” (interviu, Yorick)
Mihai Măniuțiu: „Nu există un teatru care e bun pentru eternitate. Există teatre care pot fi foarte bune, trei-patru ani, după care nu știi ce li se întâmplă, e de analizat. Li se întâmplă că ceva nu mai merge. Nu știi ce nu merge, e ca un virus, care pare aruncat, nu știi de cine, și dintr-o dată toate energiile care existau încep să arunce pe de lături, în loc să se concentreze. Fără să vă dau vreo explicație, vă pot spune doar că există momente în teatre când nu sunt viruși antiteatrali. E o constatare, analiza n-am de ce s-o fac. Unde simt virusul, fug.” (interviu, Ziarul Metropolis)
Silviu Purcărete: „Cred într-adevăr că fiecare spectacol terminat este un eşec. E un eşec în raport cu visul iniţial, chiar dacă visul e mai confuz, mai puţin articulat. Întotdeauna intenţiile iniţiale sunt mai multe, sunt lucruri pe care îţi propui să le realizezi, lucruri care par simple, dar pe care încerci să le pui în practică şi observi că ele sunt mult mai complicate. Concluzia e că te vezi obligat să faci compromisuri.” (interviu, Liternet)
Cristi Juncu: „Cred că dacă vrei să vorbeşti despre viaţă, trebuie să accepţi, să recunoşti că şi viaţa unui erou e făcută, în proporţie de 90%, din platitudini. Dacă extragi numai partea eroică, îţi rămâne ceva fals acolo, ceva mort. Îţi rămâne un fel de manifest arid. Din cauza asta eu nu percep ca banal un text care vorbeşte despre dragoste, dar percep ca banale înflăcărările activiste, militante. Pentru că nu rămâne carne pe oamenii ăia.” (Interviu, Adevărul)
Gábor Tompa: „Dacă cineva nu vrea să fie influențat n-are rost să se ducă la facultate. La un moment dat am vrut să fac spectacole ca Liviu Ciulei, Lucian Pintilie, Andrei Șerban, și în general este bine așa. Trebuie să avem maeștri. Fără maeștri suntem dezorientaţi. Pictorii încep cu copierea marilor capodopere. Consider că, din acest punct de vedere, școala este foarte importantă. Pericolul este că în aceste școli se pot pierde valorile.” (interviu România Liberă)
Cătălina Buzoianu: „Regizorul este un eseist care vorbeşte în imagini. Spectacolul materializează lecturarea sa personală, creatoare, asupra unui text, dar mai ales poate construi un fragment al esteticii sale teatrale. Conştient că nimic nu poate fi pe vecie fixat; orgolios în alegerea sa efemeră, regizorul de teatru este creatorul momentelor, demiurgul clipei. Arta nu poate exista în afara comunicării imediate.” (Ziarul Metropolis)
Alexandru Dabija: „Teatrul este câteodată și o formă de boală. E ca o boală, ca o febră. Nu e ca o boală urâtă, ci ca o febră a organismului. Organismul social produce niște febre, niște bube, la un moment dat. (…) Când e bolnavă societatea, când are niște probleme dă niște bube, niște furuncul care, ca orice furuncul, câteodată e neplăcut, dar aparține vieții. Teatrul este un fenomen viu.” (Agerpres)
Radu Afrim: „În anii 2000 se experimenta, existau festivaluri de teatru alternativ, mai ales în orăşele mici; toată lumea credea că aşa vor evolua lucrurile – n-a ţinut decît vreo cinci ani, pe urmă ne-am întors la tradiţionalisme. Sînt cîţiva regizori tineri destul de vizibili, dar nu ştiu cît de reprezentativi sînt pentru generaţia lor. Regizorii tineri par stînjeniţi să-şi expună ideile social-critice în faţa unui public burghez, în căutarea unui amuzament de-o seară la teatru. Ăsta e adevărul teatrului de stat din Bucureşti: oamenii vor să petreacă o seară cultural-relaxantă.” (Liternet)
Foto: Adi Bulboacă, Nicu Cherciu, Florin Biolan
