de Dan Boicea luni, 4 mai 2015
În așteptarea Galei Premiilor UNITER 2015 (25 mai, ora 21.00, Sala Mare a Teatrului Național din București), regizorul Radu-Alexandru Nica a vorbit pentru uniter.ro despre libertățile pe care și le-a acordat, despre suflu nou în regia românească, despre critica de teatru și despre școală.
uniter.ro Spuneai într-un interviu pentru revista Yorick că te deranjează că la noi sunt destui creatori valoroși, dar foarte puțini sunt preocupați de a se reinventa, de a duce teatrul mai departe. În ce fel te-ai reinventat tu cu spectacolul „Incendii” de la Teatrul Maghiar de Stat „Csiky Gergely” din Timişoara?
Radu-Alexandru Nica: Cred că sunt cel puțin două-trei aspecte destul de importante cu care am spus altceva despre mine prin acest spectacol: în primul rând mi-am dat voie să montez pur și simplu o poveste emoționantă. Nici nu știu de când nu mi-am mai dat ocazia asta.
Majoritatea spectacolelor mele din ultimii ani aveau o abordare mai rece, mai distantă, mai intelectuală dacă vrei, mă interesa foarte tare deconstrucția și restructurarea materialului dramaturgic într-o cheie ironică, adesea dark. În „Incendii” e vorba de o poveste la limita melodramei cu multe accente polițiste și am mizat exact pe lucrul acesta, fără a mai încerca în niciun fel să demonstrez că eu sunt mai presus de text.
Apoi am avut curajul să las o pauză în cel mai lung dintre spectacolele mele de până acum și, spre mirarea și bucuria mea, publicul chiar revine în sală după pauză. Cred că problema nu este aceea că spectacolele mele seamănă între ele, ele chiar sunt foarte diferite din multe puncte de vedere, ci că ele sunt prea diferite, așa încât stilul meu nu e suficient decelabil. Încerc să lucrez la acest aspect.
Ai semnalat că sistemul teatral românesc traversează o criză a criticii de teatru. Cum crezi că ar trebui rezolvată / depășită această criză și recredibilizată această instituție a criticii de teatru?
Asta e o discuție extrem de lungă și complexă, mi-e limpede că nu am cum să epuizez subiectul în acest context. Voi da însă posibile soluții, cu riscul de a atinge doar o mică parte a multitudinii de probleme.
Încep cu școala și statutul teatrologului în instituțiile de teatru: e nevoie de o mult mai strictă selecție în facultăți, e nevoie de școli de teatru mai puține și mai bune, implicit, de mai puțini absolvenți, care să aibă realmente chemare pentru meseria asta (problema finanțării per capita a universităților, iar nu în funcție de calitatea absolvenților, începe să-și arate consecințele tot mai funeste, lucru tot mai vizibil și în calitatea absolvenților de la actorie și regie de altfel).
Managerii teatrelor ar trebui să acorde o mult mai mare importanță lucrului cu secretariatul literar și să se ocupe și de memoria teatrală a instituțiilor pe care le conduc. Mai toate teatrele scot mai nou o fițuică tabloidizată în loc de caiete-program, bazându-se pe faptul – real – că aceste materiale nu se vând. Se pot însă publica materiale serioase în mediul online și puține exemplare tipărite, care să fie atât atractive, cât și profesionist și consistent concepute.
Un exemplu pozitiv în acest sens e Teatrul German din Timișoara. În plus, cred că e o nevoie imperioasă de a se face în teatre o diferență între marketing și secretariat literar, dacă cele două se confundă sau accentul migrează exclusiv spre marketing – tendință tot mai accentuată azi – se pierd reperele valorice, căci orice va fi catalogat ca fiind extraordinar pentru a se vinde.
Dacă până și teatrele sunt supuse aproape exclusiv legilor pieței viața teatrală din România va deveni în curând un soi de bursă de mărfuri. De asemenea e nevoie ca criticii de teatru – puțini, câți sunt – să aibă parte de câștiguri suficient de mari astfel încât să nu mai fie nevoiți să se subordoneze diferiților finanțatori de ocazie și diferitelor cercuri de interese pentru a putea supraviețui.
Mă întreb de ce bunăoară judecătorii au parte de câștiguri fabuloase din partea statului pentru a nu putea fi mituiți, iar criticii, tot niște judecători în fond și care ar trebui să fie imparțiali, sunt muritori de foame dacă nu intră în diferite combinații – care mai de care mai dubioase. Mă opresc deocamdată aici, dar problema e mult mai complexă și cu puține șanse reale de a se rezolva.
E mare nevoie de oameni competenți și cu viziune pentru a scăpa cultura de aceste derapaje, sper ca ei să iasă cât mai repede la suprafață și să se implice în această grea misiune.
Către ce se îndreaptă privirea spectatorului de teatru Radu Nica, de unde simte că poate veni suflul nou, proaspăt, în regia românească?
Cred că teatrul cu o infuzie puternică de performance poate fi o soluție extrem de generoasă și viabilă de reinventare, de redescoperire a teatrului dintr-o perspectivă fundamental nouă. Cred în continuare în chestionarea până la abolire a convenției teatrale ca fiind una dintre chei.
Eu am teoretizat acest lucru încă de acum zece ani, în mod ciudat însă, în practică, nu am fost așa de radical. Constat că am fost într-o oarecare măsură sedus mai mult de teatral decât credeam atunci când aveam douăzeci și ceva de ani. Sunt convins însă, în aceeași măsură, că nu există direcții unice, iar teatrul e firesc să înglobeze o diversitate de estetici, cu singura condiție ca ele să fie de calitate. Reperele estetice, ca și cele etice, sunt însă mari variabile la noi.
După „Hamlet“, ai pus în scenă doar texte contemporane. Cât de greu este să „vinzi“ și să ai succes de box-office cu un text contemporan, în premieră pe țară, renunțând la „ajutorul“ dat de notorietatea unui text clasic?
Eu zic că e substanțial mai ușor să ai notorietate pe texte contemporane decât pe texte clasice, pentru că nu există un orizont de așteptare vizavi de un text consacrat. De pildă “Hamlet”-ul meu a fost foarte contestat tocmai pentru că nu a satisfăcut un anumit orizont de așteptare al publicului – mai ales cel de specialitate.
E drept că dacă e să te gândești la un text cu un background mai celebru al montărilor decât “Hamlet”, cu greu poți găsi vreunul. Pe de altă parte nu am mai montat de mult texte clasice, pentru că ele necesită un timp de lucru mai lung decât unul nou, iar producătorii exercită o presiune tot mai mare de a livra în cât mai scurt timp.
Deplâng goana asta după succes rapid și facil, după un număr cât mai mare de spectacole/an. Cred cu tărie că absența timpului necesar acordat unui spectacol e cauza primordială pentru care nu se mai produc prea multe spectacole remarcabile. Dar asta e o altă discuție…
Spuneai în cadrul Conferintelor Bookland că “școala este unul dintre puținele antidoturi eficiente împotriva prostiei agresive care ne sufocă existențele”. Cum folosești acest antidot, în ce doze și cum îl administrezi studentilor cărora le predai la Facultatea de Teatru de la UBB Cluj?
În primul rând încerc să am un dialog real cu ei, să le înțeleg personalitatea, căutările, pasiunile. E un lucru foarte delicat acela de a forma niște artiști. Dacă le administrezi o rețetă preconcepută de cultură s-ar putea să dai mare greș, întocmai ca în medicină, când încerci să aplici un tratament fără să cunoști specificul și istoricul bolii pacientului. Și cu consecințe la fel de grave pentru sănătatea spirituală a tinerilor.
Așadar încerc o tratare cât mai personalizată a nevoilor studenților, după o lungă și atentă examinare a psihologiei fiecăruia în parte. Oricum misiunea e aproape imposibilă – să formezi un regizor în trei ani de zile e aproape utopic. Eu însumi am avut nevoie de șase ani pentru a intui cât de cât cu ce se mănâncă meseria asta.
Din nou avem de-a face cu o grabă – a celor de la ministerul învățământului de data aceasta – pe care nu o înțeleg defel și pe care o consider dăunătoare formării de oameni realmente competenți.
Ce urmează în 2015 pentru regizorul Radu Nica? Ce montezi, ce pregătești? Și ce spectacole ți se joacă acum pe scenele din România?
România este și va fi mereu o țară a surprizelor plăcute și mai puțin plăcute. Evit să vorbesc despre proiectele mele viitoare, nu de alta, dar nu știu dacă acel spectacol se va naște realmente până nu îl termin efectiv. Orice plan, oricât de amănunțit ar fi pus la punct, se poate schimba radical în orice moment din motivele cele mai neașteptate. Chiar de curând am avut o experiență cu un cunoscut teatru bucureștean, în care proiectul a fost anulat cu trei zile înainte de momentul când trebuiau să înceapă repetițiile.
Mi se mai joacă spectacole la Iași, la Teatrul “Luceafărul”, la Arad, un spectacol care în 4 mai va avea două reprezentații și în București la Teatrul Odeon, la Naționalul din Tîrgu-Mureș, unul – ce-i drept, programat cam rar – la Teatrul din Oradea. Deplâng și spectacole la care țin foarte mult și care au fost scoase din repertoriu din purul capriciu al câte unui director de teatru – bunăoară la Teatrul German din Timișoara nu mi se mai joacă trei spectacole, care nu erau nicidecum epuizate.
La Sibiu, în schimb, mi se joacă foarte multe – cinci sau șase sunt încă în repertoriul curent. Unele chiar mai vechi de zece ani și care, spre bucuria mea, umplu sălile în continuare.
