de Uniter miercuri, 27 mai 2015
Alexander Hausvater s-a născut la București în 1949 şi a studiat la Tel Aviv şi Dublin. În 1971, s-a stabilit în Canada, unde a lucrat ca regizor și director de teatru. După Revoluție, s-a întors în România. A scris mai multe cărți, a predat la universități din întreaga lume și este unul dintre cei mai prolifici regizori români.
Luni seara, la Gala Premiilor UNITER, Alexander Hausvater a primit premiul pentru întreaga activitate, iar discursul său i-a electrizat pe cei care se aflau în sala mare a Teatrului Naţional din Bucureşti.
Site-ul uniter.ro redă integral discursul lui Alexander Hausvater.
„Îmi amintesc de o duminică, acum mulți ani: era întunecat, eram la aeroport, plecam la Montréal. În jurul meu se afla un extraordinar grup de actori. (Cu o zi înainte am avut o premieră.) Ne îmbrățișam, plângeam, știam că este ultima dată când sunt în România. Am ajuns la Montréal și, după câteva zile, destinul a început să se exprime.
Am primit scrisori din România, de la oameni pe care nu-i cunoșteam, oameni care văzuseră un spectacol și care aveau adresa mea de la actori. Îmi mărturiseau că spectacolul i-a făcut să-și schimbe viața: să plece în străinătate, să rămână aici, să facă o altă meserie. Atunci mi-am dat seama că România are nu doar actori extraordinari, ci și un public fantastic. Cu toate că, la momentul ăla, aveam o carieră, lucram în Canada, eram director de teatru și de festival – festival care a creat Cirque du Soleil -, am decis să emigrez în propria mea țară.
Să mă duc în România, țara după Revoluție, în care teatrul poate să fie revoluționar. Mi-am imaginat un teatru ca după Revoluția din Rusia, în care regizori extraordinari ca Tairov, Meyerhold, Stanislavski, creau lucruri absolut noi.
Când am ajuns în România, aproape că nu vorbeam românește. Cineva a inventat un dicționar româno-hausvater. Am început să învăț propria mea limbă, să citesc în românește autori, dramaturgi, romancieri pe care până atunci îi citeam în altă limbă. Am început să lucrăm. Și, de la început, am dorit ca teatrul să devină un eveniment. Din cauza asta, am lucrat și-n oraşe mici – Reșița, Petroșani, Botoșani, Satu Mare -, pentru că ideea este că teatrul adevărat începe când cortina cade; când publicul se ridică nu ca să aplaude, ci ca să iasă dintr-o sală întunecată spre lumină și să schimbe ceva.
Era timpul Revoluției, care aducea un simț al schimbării în fiecare dintre oameni. Anii au trecut, dar pot să spun că, unde au lucrat, au rămas semnale. Orășelele s-au schimbat, oamenii s-au schimbat. Poate doar pe perioada repetițiilor. Dar fără acea metamorfoză, nu există teatru.
În seara asta, noi celebrăm teatrul, dar, în același timp trebuie să știm că teatrul românesc cam tușește, e cam bolnav. Are nevoie de un nou ciclu, de o nouă generație care să lupte pentru el. Trebuie făcute schimbări.
Am început să fac teatru pentru că am vrut ca oamenii să se schimbe, să devină mai buni, mai profunzi, sa comunice unul cu altul, să se iubească. Când mă uit la ce se întâmplă în seara asta, pot să spun că am eșuat. Probabil că mulți dintre voi, dacă ar fi onești, ar spune la fel. Atâta timp cât oamenii nu se iubesc, pe străzi, în birouri, nu ne-am făcut datoria de artiști. Astă seară se împlinesc 25 de ani (n.red. – de existență a UNITER).
Noul ciclu trebuie să reformeze teatrul românesc, care are un potențial cu mult peste ce am văzut în lume. O lege a teatrului! O lege a sponsorizării! Să se permită oamenilor tineri să dirijeze teatre, să creeze noi gândiri.
În momentul ăsta, mulți dintre actori și colaboratori se uită la mine. Am primit multe mesaje că au adus televizoare în teatre și sticle de bere, ca să celebreze. Vreau să le spun: Voi sunteți eroii mei! Sunteți oamenii care vă sacrificați zi de zi, cu unul ca mine sau ca celălalt, și dați speranță acestei țări. Nu abandonați și nu lăsați mediocritatea să vă dirijeze!
La sfârșitul unui premiu ca ăsta vreau să mulțumesc unei entități care nu e la modă zilele astea, e trădată, e insultată. Dar care m-a primit cu brațele deschise, mi-a facilitat să lucrez Shakespeare, Mishima… în brațele ei, o lungă linie din familia Hausvater – din Bucovina și până aici – a continuat să trăiască. Vreau să-ți mulțumesc ție, România!”
FOTO: Maria Ștefănescu
